Pages

Monday, July 29, 2013

Everlasting

Hath thou ever seen such beauty one must preserve it at all costs?
Hath thou ever felt a moment so pure and eerie that it's memory would trickle upon your mind untill death?
One cannot trap or enslave such moments to his will, but one could relive them, ever so faintly and evanescent.


The story of this rose is one that goes far back in time.
The rose itself has withered,
Spreading the perfume, oh!
Of death and obliteration,
Of necrosis and athanasia.

It's memory still lives,
Lingering  on paper
And in tears.


Click me, I will take you to the Rose.













Saturday, July 27, 2013

Missed me?

           Da, știu, în ultima vreme nu au mai fost postări, și stiu că suferiți. Mulți dintre voi intră zilnic sperând că s-a mai întâmplat ceva pe aici. Aflați că nu mai sunt postări deocamdată deoarece sunt prinsă cu niște proiecte despre care veți afla și voi imediat ce voi termina cu ele. Deocamdată, bucurați-vă de diacriticele cu care vă veți întâlni de acum încolo (sper).
Și cum nu am ceva frumos să vă povestesc, așa cum v-am obișnuit, m-am gântit ca ar fi amuzant să vă împărtășesc ce caută unii și aterizează pe aici. Apoi, vedem noi cu ce vă mai distrez.
Buuun, așadar să începem.
  1. elisebast.blogspot.com – de ce ai căuta așa ceva pe google?! Bara aia de sus din browser este pentru scris adrese. Și treaba asta nu s-a întâmplat numai odata...
  2. xxx maladii – porno cu nebune?
  3. Elisebast.blogspot.com+they-brake-as-easely-astea-cups - ...why? Bara de la browser e pentru adrese, nu google.
  4. Logică, ființă, foc, apă – avem și puțină filosofie pe aici, dar acesta nu este blog pentru filosofare.
  5. Ce este când ai fața foarte rosie și încinsă – nu sunt medic dar presupun că o fi tensiune cerebrală, sau vreo reacție alergică.
  6. Ce vagin frumos are soția mea - ...O.o te cred?
  7. cele mai frumosse pizde – nu avem pizde pe aici.
  8. costume colorate latex – și mie îmi plac, dar nu am așa ceva. Nu pe blog, ci ascunse undeva in șifonier, alături de cătușe și alte jucării pentru provocat durere.
  9. de ce se izbesc pasarile in geamuri – pentru că probabil nu văd geamul. Sau, poate sunt masochiste și speră ca persoana de a carui geam se izbesc este astrasa de bdsm.
  10. de la ce distanta se vede o tigara - ...nu prea mare...
  11. elise fata posedata de demoni – nu sunt posedată, sunt specială. Așa mi-a spus mama.


             Acum , pentru ca ați fost așa cuminți și răbdători :

                                                                    | |
                                                                    | |
                                                                    | |
                                                                    | |
                                                                    \ /


                                                              Potato    :D


            Și în final, uitați un preot ce calcă în picioare sute de ani de stiința , îi face pe toti filosofii empiriști să se răsucească în mormânt folosind în mod eronat principiile cunoșterii prin simțuri, și se șterge la cur cu aposteriorismul kantian. Acest om ar fi în stare să nege orice principu al fizicii si matematicii cu toată puterea imbecilismului indus. Îl văd în stare să spună : cum să fie 2+2 = 4 ? pai ce eu vad vreun doi în natură cu înca un doi făcâd patru? Păi, ai vedea, dar știi, nu vei gasi numerele fugind printre boscheți precum pokemonii. Copii, nu faceți asta acasă. Defapt, nu o faceți nicăieri! Niciodată! Și dacă nu iți fuge pământul de sub picioare e pentru că .... eh, dar nu o să încep acum să dau lecții de fizică aici. Eu știu, și voi știți ce se petrece, așa că hai să îl ascultăm înca o dată pe preot cum readuce în vigoare teoria geocentrică și să ne tragem un faceplam cu The Orbital FacePalm Cannon. 























Tuesday, July 16, 2013

Amor et mors

Erau tineri. Erau fraieri. Erau indragostiti.
Iata combinatia fatala a magnificelor elixire ce pulseaza in fiinta umana.
Ea era ca un gand egoist in miezul verii. El era indeajuns de tanar incat sa o divinizeze.
Se incolaceau distinct sub lumina lunii, iar corpurile lor pareau de alabastru. Parul ei pe fata lui, bratele lui pe umerii ei, mangaindu-i pielea... nici pasiunea intensa a tineretii nu este indeajuns de puternica pentru a rezista timpului. Frivola, evanescenta...dispare mai repede decat viata unui fluture impuns cu acul spre a fi pus la insectar – abia in acest moment fatal se arata privirii pulsul unei intense vietuiri.

E o dimineata de mai.el alearga pe trotuarul strazii principale. Cladiri trec pe langa el, si caini, magazine de ziare, cosuri de gunoi, cersetori si tinere usoare, copii, garduri. Trec, dar nu indeajuns de repede. Mii de impulsuri electrice ii penetreaza venele, ii frang coastele, ii aplica tensiune in tendoane si in creier. Sperase sa petreaca noaptea cu ea, sa o aiba in pat cu el, sa o stranga, sa o patrunda, sa faca dragoste cu ea. Dar de curand a aflat ca dragostea nu exista. Se temea sa recunoasca aceasta notiune ca fiind lipsita de obiect real, dar iata ca realul l-a lovit cu nepasare peste fata-i plina de lacrimi si prospetime.
Ei erau tineri si se credeau indragostiti. Iubirea ii orbea. Tineretea ii pacalea. Nu aveau cum sa afle ca si amintirile se schimba cu timpul, ca dragostea nu mai este o valoare universala, ca nu exista un “acela” ales de o forta superioara ce iti doreste implinirea, nu exista o zdrobire mortala de culmile extazului, nici vreo lume noua, utopica in care singura era esti chiar tu.
Anihilarea acestei lumi in cuprinsul ei total, la primirea unui cuvant, a unei scrisori, unei priviri, poarta numele de tradare suprema. Nimic nu se compara cu ea. Intreaga lume este moarta, totusi existand. Ce cauti aici? Ar trebui sa fii aerul respirat de mii de piepturi, ploaia pe geamurile fericitilor. Ce este realul pentru tine? Unde te-a dus disocierea ce te haituie de ani intregi, si careia esti prea slabit ca sa ii mai rezisti?
Tocmai de aceea intri intro farmacie de cartier...satisfactia este garantata acolo.
Stii, defapt nici nu iti doresti acest cancer care sa-ti scotoceasca prin maruntaiele cangrenate. Nu iti doresti demonul acela din uterul tau, nemernicul ala care se hraneste cu viata ta. Nu ai nevoie de inca o palma, nici de lacrimi. Nu ai nevoie de complexe. Iubirea e complet inutila, doar o secretie mazgoasa in creier. Si dat fiindca tu esti deasupra acestui nivel, poti sa distrugi sentimentele inainte de a fi incatusat de ele.
Trecerea timpului este inca o absurditate de care nu ai nevoie. Privesti oamenii care sunt prea ocupati sa te observe, jigodie. Prea ocupati cu zambetele lor.
Inca ceva, cel pe care il iubesti poate respira si fara tine. Doare, nu? da. In ochii sai se reflecta altineva acum. Esti, din punctul asta de vedere, un trecut ce inca mai rasufla. Esti viitor. Esti singur. Iubirea de sine te sperie. Se cere o schimbare completa. Cafeaua? Tot dulce. Tot mai apune soarele, tot mai traieste vecina, tot masturbarea este eterna. Tot nu incelegi ce s-a intamplat. Tot mai urmaresti prosteste himere.
Aparent, determinismul tau e facut tandari. Defapt, doar speranta ta e sparta in mii de cioburi. Ai nevoie doar de alcool, alprazolam si analgezice. Multe analgezice...cine crede ca sufletul nu poate fi anesteziat nu a trecut prin transcendentul chimic.
Pilulele astea sunt incantatoare cand faci abuz de ele. Nu esti iubit? Fii altcineva. Nu poti? Exista mii de substante ce se dau cu si fara reteta in raiul farmaceutic.
E de inteles ca inca il mai iubesti, dar vei gasi imediat o noua iubire. In aceasta cutie de carton se afla comprimatele filmate cu eliberare prelungita. Iubitul tau cu nume complicat, poreclit Xanax sau Rivotril sau Prozac. Va fi mereu acolo pentru tine. Nu te va parasi daca nu il alungi. Numele lui il vei striga de acum noptile, mangaindu-ti pielea. El te va iubi asa cum iti doresti, iti va da totul. Te va invata sa te iubesti, iti va mangaia neuronii, esenta lui iti va curge prin vene. Doar sopteste-i numele, cheama-l, si va fi al tau pentru eternitate. Lasa-l sa te patrunda, privestte-l, simte-l prin tine si cere-i mai mult, mereu mai mult...vei afla pasiunea, vei transpira un interminabil orgasm in asternuturi. Iubirea asta este eterna, te asigur. Mereu te va intelege si iti va face exact ceea ce vrei sa iti faca.
Iarna, sub cerul gri..ninge..esti singura...vrei un capat de lume, un pod, un port, un parc...un pat. Ai un iubit pe care nu il vede nimeni, nu il stie nimeni in afara de tine. Nu ti-l pot lua, nu-l pot intoarce impotriva ta. Iata...cel mai frumos secret.
Un sacrificiu din care castigi doar eternitatea. Fara neintelegeri sau lacrimi. Te va incalzi cand vei simti frig, te va apara de canicula, te va iubi mereu...doar .inghite .pilula...

Si intradevar am fost iubita asa cum mi-am dorit. O fericire ce nu poate fi rapita, manjita, violata.
Respira...zambeste...simti?

Thursday, July 4, 2013

Adevaruri si Uitare

Sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le spun, dar nu stiu de unde sa incep. Nu stiu nici cum sa le spun. Nu pot cuprinde ideile in cuvinte, nici macar pentru mine. Am invatat sa recunosc ceea ce se intampla deasupra mea, fie ca sunt idei, amintiri din aceasta viata sau altele. Toate tablourile prin care providenta incearca sa comunice cu mine s-au mixat iremediabil cu imaginile propriului eu pana au ajuns sa fie o masa pastoasa de o culoare nedefinita ce nu cred ca are nume. Ar fi poate culoarea eternitatii, culoarea ce se afla dincolo de marginile universului, de psihicul uman si de spiritul mizer si limitat a cei ce care ii numim oameni. Stiti, acei trecatori de pe strada ce privesc pe langa tine sau prin tine fara sa iti ia in seama existenta. Asta doar daca nu cumva ai parul mov si te imbraci doar in negru zi de zi.
De obicei cand scriu ceva, pornesc de la o idee, o imagine, un sentiment. De data aceasta nu voi face asa. Nu am cum. Concentrandu-ma pe eternitatea la care as vrea sa ma refer aici, culoarea ei nu imi permite sa disting in ea cea distinct. Toate diminetile in care suna ceasul ca sa plecam la munca, pauzele, trudin 8 ore pe zi ca sa ne putem plati datoriile fata de societate, familie si noi insine. Toate cafelele pe care le ingeram pentru efectul stimulent, toate tigarile fumate, toate visele pierdute, toate iubirile, nu conteaza in majoritatea momentelor. Omul se gandeste ca este aici si acum doar sub o asemenea presiune: eu trebuie sa cumpar cutare, eu trebuie sa platesc cutare, eu trebuie sa fac x sacrificii. Dar existenta nu presupune doar aceasta latura vulgara pe care o numim “realitate”.
Sufar de o boala groaznica, la fel ca multe din fiintele cu capacitati cognitive superioare. Ma raportez prea mult la trecut. Ce naiba, fai sa o spun pe sleau. Ma raportez mereu la trecut. Prezentul este pentru mine ca un episod neinteresant al unui serial. Prefer sa ma uit de mii de ori la episoadele trecute, lasandu-le pe cele prezente sa se deruleze cum le e voia. Si stiu prea bine ca o continua raportare la trecut impiedica evolutia. Totusi sa fie si evolutia tot o iluzie? Deja sunt ceea ce am fost, ceea ce ma face prezentul si ceea ce voi deveni. Toate intr-un mix perfect, greu de perceput in intregime de ratiunea umana.
Sunt nefericita. Acelesi lucruri gandite si razgandite, intoarse pe toate partile de mii de ori si tot degeaba. Sunt blocata in aceasta etapa spirituala de ani intregi. Sa imi fi atins limitele deja? Dar daca le-as fi atins, nu crezi, cititorule, ca acest sentiment s-ar fi diminuat macar putin?
Ca sa ajung mai departe, ar trebui sa ma impac cu cine sunt,, am fost si voi fi. Trebuie sa o iau , din lipsa unor cuvinte mai bune, pe calea lui carpe diem.
Cunoscutii si apropiatii mei au fost de multe ori pasivi la nevoile mele, in schimb strainii mi-au fost de ajutor. Asta probabil pentru ca desi toate drumurile noastre in timp si spatiu par a se asemana cu miscarea browniana, Providenta ne scoate pe cineva in cale doar daca vrea ca ceva sa se schimbe in noi sau in drumul nostru. Dar mantuirea nu va veni niciodata daca avem “treburi neterminate” cu oameni pe care i-am ranit. Fie in viata asta fie in cele trecute.
Teoretic nu este bine sa ne vizitam vietile trecute, caci ele ne-ar putea distruge prezentul. Dar...umbra lucrurilor ce-au fost suntem chiar noi. Clipa de fata este singura care exista si tocmai de aceea este unica, singura ce conteaza. Suntem insa supusi erorii si nu o putem percepe ca atare deoarece notiunea de timp ne tine incatusati. Nu vreau sa par anarhista, dar societatea, asa cum este ea in momentul de fata si cum a fost inca de la inceputuri, distruge individul. Probabil am inceput cu stangul drumul descoperirii. Probabil ar trebui sa renuntam la tot ce stim si sa o luam de la capat, dar asta nu va fi posibil cat oamenii sunt ocupati 8 ore pe zi trudind pentru lucruri de care societatea le dicteaza ca au nevoie.
Cineva mi-a spus la un moment dat ca nu sunt pregatita sa port negru. Ca sa porti aceasta culoare trebuie sa iti dedici viata meditatiei si campul tau energetic trebuie sa fie in cutare fel.
Cat tupeu. Acel om ma judeca plecand de la varsta mea si de la faptul ca nu am citit indeajuns de mult. Am impresia ca cuvintele lui au fost : “ orice este sub o carte pe zi, e inacceptabil”. I-am spus: “ domnule, cu tot respectul, cand vine vorba de carti- ca si de orice altceva, de altfel - tin sa mentionez ca pun pretul pe calitate si nu pe cantitate. Nu stiu cat ati citit dumneavoastra, dar stiu CE am citit eu. In afara de asta, nu totul se rezuma la citit. Nu cred ca pot trai si implini doar prin ce au spus si au simtit altii inaintea mea. Unele lucruri trebuie sa le faci pe cont propriu. Este destul, nu credeti, ca societatea a ajuns deja la un punct in care satula fiind de aceeleasi materiale redigerate promoveaza noncultura, ca sa nu spun <cacaturi> . “
M-a aprobat.
Venise apoi vorba de inelele pe care refuz sa le dau jos.
Orice este admisibil, daca are justificare. Care este justificarea ta?”
Nu trebuie sa ma justific in fata nimanui, dar o voi face, doar de dragul discutiei. Aceste bijuterii nu le dau jos si nu le schimb locul. In mod intamplator, am dobandit cate unul in fiecare moment important al vietii mele. Fara ele nu ma simt eu. Sunt un reminder a ceea ce a fost atunci. In ele este stocata multa energie, care ma ajuta sa trec de zilele in care sunt secata. Vreau sa le port toata viata si sa le dau jos abia la moarte. Sa le primeasca cineva care va fi capabil sa le aiba in grija si sa imi simta energia. Imaginile si cuvintele nu inseamna nimic. Acea energie in schimb, ea valoreaza totul. Este harta inimii mele, a mintii mele, a locurilor unde am fost, a sentimentelor ce m-au incercat, a viselor, a obsesiilor, a durerilor.
Iar vestimentatia neagra are cam acelasi rol. In aceasta culoare ma simt protejata. O armura ce nu lasa nimic sa se apropie de mine. Este o anomalie, stiu. Am trecut prin multe cacaturi, dar mereu m-am simtit puternica si mereu am trecut peste ele. Mereu am fost capabila sa percep alte energii din jurul meu. Practic a fost aceeasi discutie pe care am avut-o de nenumarate ori cu parintii mei care nici pana in mometul de fata nu inteleg sentimentul care mi-l da aceasta culoare, nu cuprind sensibilitatea pe care tocmai din acest motiv am invatat sa o ascund inca din copilarie. Le era rusine sa mearga cu mine pe strada....vai, daca ar sti ce putere au avut cuvintele lor. Daca ar sti cum plangeam in mine, dar nu stiu si nici nu vor sti. Aveau impresia ca ii uram, dar nu era deloc asa. Nu i-am urat niciodata. Am spus-o altora doar ca sa nu ma respinga si ei. Dar nu o spuneam fara motiv. Nu “imi uram parintii” doar ca sa fiu rebela, ci pentru ca situatia o cerea, pentru ca numite lucruri pe care mi le faceau dureau a naibii de tare, dar mereu m-am aratat indiferenta fata de ei. Asta pentru ca mintea mea infuentabila (si hiperperceptibila) de copil observase ca orice sentiment puternic este cenzurat.
De cate ori nu am vrut sa ma arunc in genunchi in fata lor si sa plang, zbierand ca imi cer iertare, aratandu-le cum se hraneste regretul din mine, amenintand ca ma devoreaza complet. De cate ori nu am vrut sa ii cer iertare maica-mii ca am ranit-o asa rau cand m-am nascut si din nou cand nu am devenit ceea ce vroia sa devin. Asemenea simtaminte erau admisibile cand eram copil. Cand m-am suparat la un moment dat pe tata nu stiu din ce motiv, cred ca aveam vreo 4 sau 5 ani, iar el amenintase ca pleaca de acasa si imi arata cu degetul in noapte tinuturile de peste Dunare. Cand am auzit asta, am simtit ca se frange ceva in mine. A fost prima oara cand am simtit cum mi se sparge inima in cioburi ca de sticla. Am tacut. Ajunsa acasa, stateam cu mama in bucatarie si desenam...si dintr-o data am inceput sa plang. Inima mea de copil nu putea sa tina in ea atata tristete si vinovatie. Am plans cu sughituri, am plans pana am simtit ca lesin, nu puteam vorbi, nu stiam ce sa spun, plangeam si ma uitam de la balcon la intunericul ce acoperea toata faleza si simteam ca mi se rupe tot sufletul in bucati. Bineinteles ca tata glumise. Si bineinteles ca a uitat de acest episod cand am crescut. Probabil de asta a spus ce a spus...dar eu nu am uitat...nu am uitat...