Adevaruri si Uitare

Sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le spun, dar nu stiu de unde sa incep. Nu stiu nici cum sa le spun. Nu pot cuprinde ideile in cuvinte, nici macar pentru mine. Am invatat sa recunosc ceea ce se intampla deasupra mea, fie ca sunt idei, amintiri din aceasta viata sau altele. Toate tablourile prin care providenta incearca sa comunice cu mine s-au mixat iremediabil cu imaginile propriului eu pana au ajuns sa fie o masa pastoasa de o culoare nedefinita ce nu cred ca are nume. Ar fi poate culoarea eternitatii, culoarea ce se afla dincolo de marginile universului, de psihicul uman si de spiritul mizer si limitat a cei ce care ii numim oameni. Stiti, acei trecatori de pe strada ce privesc pe langa tine sau prin tine fara sa iti ia in seama existenta. Asta doar daca nu cumva ai parul mov si te imbraci doar in negru zi de zi.

De obicei cand scriu ceva, pornesc de la o idee, o imagine, un sentiment. De data aceasta nu voi face asa. Nu am cum. Concentrandu-ma pe eternitatea la care as vrea sa ma refer aici, culoarea ei nu imi permite sa disting in ea cea distinct. Toate diminetile in care suna ceasul ca sa plecam la munca, pauzele, trudin 8 ore pe zi ca sa ne putem plati datoriile fata de societate, familie si noi insine. Toate cafelele pe care le ingeram pentru efectul stimulent, toate tigarile fumate, toate visele pierdute, toate iubirile, nu conteaza in majoritatea momentelor. Omul se gandeste ca este aici si acum doar sub o asemenea presiune: eu trebuie sa cumpar cutare, eu trebuie sa platesc cutare, eu trebuie sa fac x sacrificii. Dar existenta nu presupune doar aceasta latura vulgara pe care o numim “realitate”.

Sufar de o boala groaznica, la fel ca multe din fiintele cu capacitati cognitive superioare. Ma raportez prea mult la trecut. Ce naiba, fai sa o spun pe sleau. Ma raportez mereu la trecut. Prezentul este pentru mine ca un episod neinteresant al unui serial. Prefer sa ma uit de mii de ori la episoadele trecute, lasandu-le pe cele prezente sa se deruleze cum le e voia. Si stiu prea bine ca o continua raportare la trecut impiedica evolutia. Totusi sa fie si evolutia tot o iluzie? Deja sunt ceea ce am fost, ceea ce ma face prezentul si ceea ce voi deveni. Toate intr-un mix perfect, greu de perceput in intregime de ratiunea umana.

Sunt nefericita. Acelesi lucruri gandite si razgandite, intoarse pe toate partile de mii de ori si tot degeaba. Sunt blocata in aceasta etapa spirituala de ani intregi. Sa imi fi atins limitele deja? Dar daca le-as fi atins, nu crezi, cititorule, ca acest sentiment s-ar fi diminuat macar putin?

Ca sa ajung mai departe, ar trebui sa ma impac cu cine sunt,, am fost si voi fi. Trebuie sa o iau , din lipsa unor cuvinte mai bune, pe calea lui carpe diem.

Cunoscutii si apropiatii mei au fost de multe ori pasivi la nevoile mele, in schimb strainii mi-au fost de ajutor. Asta probabil pentru ca desi toate drumurile noastre in timp si spatiu par a se asemana cu miscarea browniana, Providenta ne scoate pe cineva in cale doar daca vrea ca ceva sa se schimbe in noi sau in drumul nostru. Dar mantuirea nu va veni niciodata daca avem “treburi neterminate” cu oameni pe care i-am ranit. Fie in viata asta fie in cele trecute.

Teoretic nu este bine sa ne vizitam vietile trecute, caci ele ne-ar putea distruge prezentul. Dar...umbra lucrurilor ce-au fost suntem chiar noi. Clipa de fata este singura care exista si tocmai de aceea este unica, singura ce conteaza. Suntem insa supusi erorii si nu o putem percepe ca atare deoarece notiunea de timp ne tine incatusati. Nu vreau sa par anarhista, dar societatea, asa cum este ea in momentul de fata si cum a fost inca de la inceputuri, distruge individul. Probabil am inceput cu stangul drumul descoperirii. Probabil ar trebui sa renuntam la tot ce stim si sa o luam de la capat, dar asta nu va fi posibil cat oamenii sunt ocupati 8 ore pe zi trudind pentru lucruri de care societatea le dicteaza ca au nevoie.

Cineva mi-a spus la un moment dat ca nu sunt pregatita sa port negru. Ca sa porti aceasta culoare trebuie sa iti dedici viata meditatiei si campul tau energetic trebuie sa fie in cutare fel.

Cat tupeu. Acel om ma judeca plecand de la varsta mea si de la faptul ca nu am citit indeajuns de mult. Am impresia ca cuvintele lui au fost : “ orice este sub o carte pe zi, e inacceptabil”. I-am spus: “ domnule, cu tot respectul, cand vine vorba de carti- ca si de orice altceva, de altfel - tin sa mentionez ca pun pretul pe calitate si nu pe cantitate. Nu stiu cat ati citit dumneavoastra, dar stiu CE am citit eu. In afara de asta, nu totul se rezuma la citit. Nu cred ca pot trai si implini doar prin ce au spus si au simtit altii inaintea mea. Unele lucruri trebuie sa le faci pe cont propriu. Este destul, nu credeti, ca societatea a ajuns deja la un punct in care satula fiind de aceeleasi materiale redigerate promoveaza noncultura, ca sa nu spun <cacaturi> . “

M-a aprobat.

Venise apoi vorba de inelele pe care refuz sa le dau jos.

“Orice este admisibil, daca are justificare. Care este justificarea ta?”

Nu trebuie sa ma justific in fata nimanui, dar o voi face, doar de dragul discutiei. Aceste bijuterii nu le dau jos si nu le schimb locul. In mod intamplator, am dobandit cate unul in fiecare moment important al vietii mele. Fara ele nu ma simt eu. Sunt un reminder a ceea ce a fost atunci. In ele este stocata multa energie, care ma ajuta sa trec de zilele in care sunt secata. Vreau sa le port toata viata si sa le dau jos abia la moarte. Sa le primeasca cineva care va fi capabil sa le aiba in grija si sa imi simta energia. Imaginile si cuvintele nu inseamna nimic. Acea energie in schimb, ea valoreaza totul. Este harta inimii mele, a mintii mele, a locurilor unde am fost, a sentimentelor ce m-au incercat, a viselor, a obsesiilor, a durerilor.

Iar vestimentatia neagra are cam acelasi rol. In aceasta culoare ma simt protejata. O armura ce nu lasa nimic sa se apropie de mine. Este o anomalie, stiu. Am trecut prin multe cacaturi, dar mereu m-am simtit puternica si mereu am trecut peste ele. Mereu am fost capabila sa percep alte energii din jurul meu. Practic a fost aceeasi discutie pe care am avut-o de nenumarate ori cu parintii mei care nici pana in mometul de fata nu inteleg sentimentul care mi-l da aceasta culoare, nu cuprind sensibilitatea pe care tocmai din acest motiv am invatat sa o ascund inca din copilarie. Le era rusine sa mearga cu mine pe strada....vai, daca ar sti ce putere au avut cuvintele lor. Daca ar sti cum plangeam in mine, dar nu stiu si nici nu vor sti. Aveau impresia ca ii uram, dar nu era deloc asa. Nu i-am urat niciodata. Am spus-o altora doar ca sa nu ma respinga si ei. Dar nu o spuneam fara motiv. Nu “imi uram parintii” doar ca sa fiu rebela, ci pentru ca situatia o cerea, pentru ca numite lucruri pe care mi le faceau dureau a naibii de tare, dar mereu m-am aratat indiferenta fata de ei. Asta pentru ca mintea mea infuentabila (si hiperperceptibila) de copil observase ca orice sentiment puternic este cenzurat.

De cate ori nu am vrut sa ma arunc in genunchi in fata lor si sa plang, zbierand ca imi cer iertare, aratandu-le cum se hraneste regretul din mine, amenintand ca ma devoreaza complet. De cate ori nu am vrut sa ii cer iertare maica-mii ca am ranit-o asa rau cand m-am nascut si din nou cand nu am devenit ceea ce vroia sa devin. Asemenea simtaminte erau admisibile cand eram copil. Cand m-am suparat la un moment dat pe tata nu stiu din ce motiv, cred ca aveam vreo 4 sau 5 ani, iar el amenintase ca pleaca de acasa si imi arata cu degetul in noapte tinuturile de peste Dunare. Cand am auzit asta, am simtit ca se frange ceva in mine. A fost prima oara cand am simtit cum mi se sparge inima in cioburi ca de sticla. Am tacut. Ajunsa acasa, stateam cu mama in bucatarie si desenam...si dintr-o data am inceput sa plang. Inima mea de copil nu putea sa tina in ea atata tristete si vinovatie. Am plans cu sughituri, am plans pana am simtit ca lesin, nu puteam vorbi, nu stiam ce sa spun, plangeam si ma uitam de la balcon la intunericul ce acoperea toata faleza si simteam ca mi se rupe tot sufletul in bucati. Bineinteles ca tata glumise. Si bineinteles ca a uitat de acest episod cand am crescut. Probabil de asta a spus ce a spus...dar eu nu am uitat...nu am uitat...