Eloise- (cap1) Intro

Multe povesti au fost spuse inca de cand primul om a cunoscut meleagurile acestei realitati. Povesti de dragoste, de durere, povesti cu mame ce nasc fii atotputernici, cu demoni si orci ce ne n-venineaza pamanturile cu dureri, cu ingeri ce cad prada arogantei si lacomiei, pierzandu-si nemurirea. Dar aceasta, aceasta nu este una dintre acele povesti. Aceasta este istoria unei fetite.

Se nascu intr-o noapte lunga si obositoare cand cerul abia ploua. Vantul sufla mistic printre crengile dezgolite ale copacilor ce zgariau geamurile in leganarea lor.

La lumina slaba a unei lumanari ce nu cuprindea nici macar jumatate din camera si printre tipetele infioratoare ale mamei, Eloise s-a nascut. Botezata in sangele celei ce i-a dat viata si a purtat-o in pantecele-i timp de noua luni. Eloise se nascu cu gheare si plete lungi iar Moasele, Mrs. Thomas si Mrs. Pompychrist, au crezut ca ar fi fiica Diavolului. Au gandit ca ar fi intelept sa o ocida pe micuta si sa ii spuna mamei ca defapt copilul se nascu mort, dar numai ce acest gand le trecu prin minte, micuta Eloise tipa si ca trasnite de fulger, moasele isi pierdura mintile in ghearele dementei. Si abia dupa tipatul ei mama afla ca fiica ei traieste. Si ploaia incepu.

Cat despre moase, sunt mai multe povesti care circula. Una dintre ele ar fi ca cele doua ar fi fost internate la azilul de boli mintale, ori s-ar fi sinucis, ori ar fi parasit orasul. Cert este ca din acea noapte nimeni nu le-a mai vazut vreodata si nici nu s-a mai auzit de ele. Totusi din cand in cand cineva mai intreaba de doamnele Thomas si Pompychrist, iar celui ce intreaba si se face semn sa taca si i se spune ca nu se vorbeste de asa ceva. Dar din cand in cand, la un ceai negru in fata semineului, cate-o batrana indrazneste sa sopteasca nepotilor povestea nasterii micutei Eloise.

Nu era mai in varsta de sase anisori. Era draguta foc, blonduta la par , cu ochii de chihlimbar, cu pielea alba si obrajii cam des udati de lacrimi. Era cumite de obicei sivai, ce pacat ca va trebui sa moara.

Micuta noastra isi plangea suferinta neauzita si nevazuta. Nu avea multi prieteni micuta Eloise, dar avea un companion ce nu o parasea niciodata la greu : un motan pe nume Byron.

Byron era mereu alaturi de ea si o ajuta atunci cand gresea la pian. Profesoara era foarte severa, dar din fericire era oarba asa ca nu stia ca motanul o ajuta din cand in cand. Le placea sa se uite la flori impreuna si sa prinda fluturi, iar la sfarsitul zilei, Byron se urca inpat cu micuta Eloise si torcea la pieptul ei pana aceasta adormea. Iar daca Byron era somnoros in timpul zilei_ca orice pisica dealtfel_ aceasta era doar pentru ca in timpul noptii, cand fetita dormea, el trebuia sa tina la o parte toate umbrele ce vroiau sa o raneasca. Desigur, Eloise nu stia acest lucru, si nimeni din familia. Nici macar celelalte pisici.

Byron era un motan de talie medie, negru si cu ochii verzi si impunatori. Atat de impunatori incat nici nu era nevoie sa cerseasca dupa mancare. Aceasta ii era oferita imediat, iar el nu se obosea sa multumeasca, sa toarca sau sa se alinte de picioarele celui ce ii oferea hrana. Singura persoana care de bucura de respectul si iubirea sa era Eloise. Iar ea ii piptana blanita neagra si il imbratisa mereu. Cu alte cuvinte, erau de nedespartit. Toate acestea pana intr-o zi ce va schimbatotul... atat pentru Eloise cat si pentru restul omenirii.

Era o minunata zi de toamna, flamboyanta prin cercuri aramii incandescente in aerul racoros. Frunzele cadeau in grupuri mari, iar daca ar fi putul, Eloise ar fi incetinit timpul ca sa le observe pe fiecare in caderea lor. Dar cum acest lucru nu este posibil pentru micuta noastra, cel mai bun lucru pe care il putea face era sa aplice un "stop cadru" si un prim-plan asupra unei frunze in caderea sa.

Superba imagine isi crea Eloise in mintea ei inocenta: o frunza aramie ce si-a oprit caderea doar pentru ea. O frunza aramie scaldata intr-o eterna lumina ruginie de dupa amiaza.

Avea un leagan in copac, micuta Eloise. Un leagan facul de bunicul ei. Si ii placea mult sa se dea in leagan, mai ales ca acum toamna fiind, poate in avantul ei sa loveasca frunzele cazute cu picioarele. Ii placea sa isi simta buclele mangaiate de vant, si ii mai placea sa le simta mangaindu-i fata. De multe ori isiflutura parul cand se legana: isi lasa capul in fata cand leaganul se ducea in spate, apoi si-l ridica brusc cand leaganul se ducea in fata. Aceasta ii placea in mod deosebit Eloisei cand se dacea in leagan. Si uneori, Byron i se aseza in poala ,iar atunci Eloise se legana mai incet, ca sa nu cada pisoiul.