Meditatii I

A trebuit la un moment dat in liceu sa fac o lucrare despre discrepantele dintre europa de vest si cea de est. cumva trebuia sa cuprind in aceeasi sfera istoricul, socialul, politicul si asa mai departe. Cred insa ca abia acum, dupa ani sunt capabila sa inteleg cu adevarat care este aceasta prapastie. As numi-o mai degraba ontologica...as numi-o o problema de cultura care si-ar afla raspunsul intr-o viziune spengleriana asupra vietii si a tragicului existentei caruia ii suntem cu totii destinati.
Nu stiam atunci pe ce lume traiesc. Da, aveam cunostiine pe care majoritatea nu le are, dar tocmai asta mi-a permis sa nu afirm ca inteleg lumea din jurul meu. Nu o simteam organic...nu stiam cat de adanc patrunde in existenta tragicul, fatalismul negarea a ceea ce nu putem cuprinde, cu speranta infantila ca daca ignoram problema ea va disparea. Dar nu dispare. Devine chiar mai pregnanta si se agraveaza pe masura ce generatiile ce o ignora o si adancesc. Vor ramane copii nostri intr-o lume spirituala de ruine metafizice din care nu vor putea percepe nimic si din care nu vor putea recupera demnitatea umana. Cu totii simtim la un moment dat intuitia fatalitatii si a finitudinii, indiferent cat de culti suntem. Cultura, stiinta, progresele tehnice nu vor putea explica dorul de "ceva" pe care orice om il simte la un moment dat in viata. Unii resimt aceasta durere zilnic. Altii se preocupa cu altele ca sa poata ignora cu succes ceea ce ii va urmari toata viata. Unii simt in carne ceea ce spiritul percepe. Plansetul existentei si conditia la care suntem condamnati ne impiedica sa ajungem la senul si temeiul acestei dureri metafizice. Putem specula fara rusine, putem distruge toate principiile si sa traim iluzia ca ne simtim mai bine cu persoana noastra, dar pe patul mortii ochii muritorului se vor deschide spre a vedea ce minciuna a trait. In van am adancit acest sentiment sperand ca il voi cuprinde in cuvinte sau ca il voi intelege macar. Nuam reusit decat sa realizez cat de pierduta sunt in neantul de noroi, caini vagabonzi, netrebnici si saracie care este scumpa mea patrie. Nu doream sa fiu inteleasa, nu doream sa particip la viata sociala, nu doream sa mananc pentru ca asceza era metoda prin care credeam ca voi reusi sa ma purific. Nimic mai gresit. Nu exista purificare. Ca oamnei suntem damnati sa nu ne putem cai cu adevarat, sa nu putem ajunge in centrul conoasterii , sa nu putem cuprinde sensul existentei sau substantele autentice. Asta este natura umana si destinul ei tragic. Aveam de mult presentimentul ca Dumnezeu este sadic, dar argumentele mele nu erau suficient de solide. Acum sunt. Le simt, le inteleg. Vad nedreptatea pe care providenta a savarsit-o in fata mea...si nu pot face nimic in privinta ei. Oricum as actiona, sunt damnata sa pierd.