Anorexie

Se ridica de pe jos.Isi scutura fusta de praf inainte de a privi in jur. Vantul sufla, iar ea este imbracata sumar. Asfaltul este inghetat iar ea este desculta pe strazile pustii, urmarind fantomele a ceea ce a fost si ceea ce ar fi putut fi. Amare posibile realitati ce nu-si vor fi cunoscut niciodata implinirea intru realitate. Trasatura ei definitorie-ca si a ta, dealtfel- este ipocrizia. Iubirea poate fi simulata , iar acesta este un fapt binecunoscut tuturor. Unii nu reusesc asta , dar au fost victimele unui astfel de tratament. Masti colorate rad isteric in nopti ploioase. Zambetul nu le dispare niciodata. Si apoi...ei devin mastile. Devin propriile alter egouri, lipsite de personalitate si de simtiri autentice.
Si in febritiatea cu care circul din jurul tau se desfasoara...fara sa incetineasca macar o clipa, fara ca cineva sa se impiedice, fara ca cineva sa planga sau sa rada cu adevarat...tu esti un amarat de spectator la acest show. Paiete si sclipici, elefanti si femei grase dezbracate, pahare de vin si paine, lumanari si beculete, puf si peteala, sani si brate, tobe si cimpoaie, zbierete si rasete, toate intr-o invalmaseala inabusitoare de transpiratie cangrenata a mii de spirite purulente! Nimeni nu va reusi  sa se vindece, nimeni nu va ajunge acasa  posedandu-si toate membrele, posedandu-si mintile, posedandu-si viata! Voma si sudoare, plansete si sange! zgarieturi...sobolani chitaind in tevile de apa prin care nu mai curge nimic. Nimic decat o scursura de rugina, rahat si sobolani tocati maruntiti de masinariile apocaliptice in zona imputita a orasului. Zona genitala a existentei - o tarfa folosita de toti cei ce traiesc si lasata la o parte de fiecare dintre ei.
O pizda plina de jeg si par pubian. De rani purulente si scurgeri scarbavnice. De untura de porc si fiere. De sperma si sange. Toate intr-un singur loc, intr-o imensa masina de tocat! o masina in care fiintele vii intra fara sa stie incotro se duc ...de unde ies parti din ele, tocate, improscate, inveninate.
Un trandafir...unind doua maini sub o impreunare serena....dar ce sa vezi! Sunt doua maini ale aceleiasi persoane. Cu lacrimi pe obraji si gura schimonosita intr-un spasm...o minte ce deruleaza pe replay prima intalnire...si trandafirul e acum uscat...cum obrazul nu mai este.
Si atunci sfaturile reci curg navala...de parca ar fi o datorie sa ofere cumva sfaturi. Pentru ca este ciudat sa afiseze doar o tacere, o invelesc in expimari sablon...si asta este realitatea. Atunci cand cea pe care o iubesti cu disperare nu va fi niciodata a ta ci mereu a altora, iar tu vei fi martor la toate nemerniciile la care ei o vor supune. Realitatea este atunci cand mama ta ia mai multe droguri decat tine. Realitatea este atunci cand ajungi sa nu mai simti nicio urma de regret cand este pe masa de ginecologie iar medicul te supune unui chiuretaj. Atunci cand nu mai auzi pe cel nenascut cum zbiara de o durere pe care nu o poate exprima. Atunci cand sufletul iti este damnat sa fie sfasiat inca de la nastere...urmand mai apoi corpul sa fie rupt in mii de bucati de mainile unuia ce ar trebui sa lupte pentru viata si sa isi foloseasca cunostiintele in avantajul ei. Dar ce ipocrizie din partea mea. Defapt sunt complet de accord cu avortul. Poate as fi inteles-o pe maica-mea daca ar fi decis sa ma expulzeze din caldura comfortabila a uterului ei. Poate nici nu m-ar fi deranjat prea mult durerea. Ar fi ca intr-unul din visele in care ma sufoc si din care nu ma pot trezi, riscand sa ma asfixiez in somn. Cele cateva zile de viata ce s-ar termina in minute de durere in timp ce sunt rupta in bucati, exact ca unul din cosmarurile mele cu care ma confrunt aproape in fiecare seara. Daca ma gandesc mai bine , as fi preferat sa mor atunci si sa termin cu totul, decat sa culeg mormanul asta de gunoiaie numite amintiri. As fi simtit durerea asta doar o singura data , ar fi fost o experienta unica, dar eu...eu trebuie sa mor in fiecare vis...de fiecare data cand adorm...
Si acum iata...sunt chiar eu insarcinata...chiar cu demonul ce ne baga pe toti la tocator. Oamenii astia cu mintile goale- si asta nu te exclude, drag cititor - nu aceepta realitatea asa cum este. De ce sa pui vietii zorzoane si sa o impopotonezi? De ce sa o faci sa arate ca o aratare? Ca un travestit gras ce poarta o rochie stramta ale carei cusaturi pocnesc pe colaceii de grasime? Un travestit cu machiaj a la drag queen, scurs si plin de sudoare...
de ce atatea idealuri pe care nu le pot urma? Apoi eu sunt cea care nu se imtegreaza , eu sunt cea absurda intr-o lume care este falsa. Poate excesul cu care imi administrez serul adevarului ma va damna in cele din urma, definitiv.
Cum este posibil ca altii sa guste din ceea ce imi este rezerat mie? La masa asta mare, plina de mancare, unde noi vom fi pentru totdeauna flamanzi, spre eternitate fiindu-ne interzis sa gustam din deliciile unei depravate lumi ce nu ne vrea. Delicii ce se intind lenese in fata noastra.
Copii cu mainile murdare, cu pantalonii rupti, lacrimeaza ca niste icoane martore la orgii satanice. Mame insarcinate nu se pot hrani...ingerul mortii isi plimba degetele reci pe spatele lor intr-un mod sexual si le promote eliberare. In schimbul unor servicii, desigur. Barbati mizeri nu se pot trezi din betie, blestemati sa simta pentru eternitate ameteala si greata alcoolului. Nu, nu va inceta. Nu va inceta niciodata! Vei simti mereu cum lumea se invarte , cum nu iti poti prinde gandurile , cum nu stii exact ce faci si unde esti , dar culmea , ai o urma de constienta, implantata artificial, deajuns cat sa realizezi ca nu te poti controla si ca vei plati cu viata pentru ceea ce vei face.
Batrani tusind cu sange...abia isi mai pot tarsai picioarele , abia isi mai pot misca mainile , abia mai pot respira.Abia mai pot suporta durerea. Nu mai stiu cine sunt si ce se petrece in jurul lor. Au amintiri disparate ...si regretele greselilor ce le-au facut, si amintirile ce ii haituie mereu , fara sa fie capabili sa le lege una de alta sau sa isi dea seama cine sunt defapt. Fiinte inconstiente, tembelizate, urmarind firul unui film ce nu are sens. Au doar simtire, tot ce pot face este sa planga. Sunt pe moarte , si totusi Ea nu vrea sa ii ia. Nu inainte sa se mai joace asa cu ei cateva mii de ani. Cat poate un biet suflet sa mai implore dupa moarte?  cat sa se mai chinuie? unde se va ajunge?! procesul de dezumanizare este deja finalizat...dar poate vrea sa ii refaca oameni pentru a-i supune acestui proces iarasi si iarasi si iarasi.
Toti acestia sunt aici , acum, pe o strada umeda si intunecata intr-un cartier periferic al unui oras industrial. Toti sunt aici fiindu-si reciproc martori ai torturii, ai lacrimilor, ai imposibilitatii de eliberare.
Toti sunt aici, in veci flamanzi, in veci vii.....

Dincolo de cortina rosie

Ma plimbam linistita prin paroxismul vietii...urbane. Soarele stralucea in rogvaiv in baltile de pe asfalt.Aurora de poluare...chiar deasupra usii pe care scrie "exit" cu verde hipnotic...verde sters...Norii de preaf au mucegait si ei pe cerul decolorat.
E frumos aici...si aerul e sufocant, si nosrii de monoxid de carbon imi inunda plamanii. Vaporii baltilor plutesc plutesc firavi pe langa copii murdari care se joaca in strada. Unul dintre ei, cel schiop, se impiedica de sina tramvaiului care se apropie cu repeziciune si pasari transpirate canta deasupra unei scene neimpresionante.
Catia pasi mai incolo, spitalul cu ziduri rosii si geamuri noi(termopane, evident). Bolnavii se plimba prin curtea care le e deja familiara...stau in scaune de spital imbracati in pijamale vechi a la Auschwitz. Capetele lasate, privirea in gol...s-au obisnuit cu ordinele pe care le dau medicii, cu a fi tratati ca animale si nu ca niste pacienti. Pierzandu-si personalitatea , si regresand pana la stadiul sadico-anal, existenta le pare ireala. Zboara pana in strada brize scapate din tuburile de oxigen...un miros de spirt combinat cu infectie, betie transpiratie, legume fierte...Fiecare plin de tuburi de drenaj de acum purulente sub carnea lor cangrenata.
Intr-un colt o biserica...ce amuzant. O biserica! de parca cinevain toate mintile nuar vedea ca in aceasta lume misticismul nu are loc! e o aiureala! sa crezi in dumnezeu e ca si cum ai crede in inorogi, in zane si spiridusi! ar trebio sa fie macar o urma, cat de mica de inexplicabil boem, dar nu este! nu exista asa ceva...si totusi in momente de disperare, toti se arunca in acest loc ca niste turme de oi! ca pisicile de strada la o cutie de pate. Fiinte evoluate intelectual? n-as prea zice. mereu...mereu alte biserici cand defapt avem nevoie de librarii si biblioteci! dar atunci unde s-ar mai duce batranii cazati la sectia geriatrie si copii ce parca prind radacini la etajul 5...oncologie?
Barbatul cu ochi albastri zambeste.
"Bine ai venit!"zice satisfacut, dar vocea lui se aseamana cu sunetul ftizic pe care il face vantul cand se loveste de crengile copacilor iarna. Pana la urma glasul lui se pierde in zgomotul facut de sirena ambulantei.
"Hai. Te voi lua de aici. Iti va placea unde te duc. Doar nu te misca. Nimeni nu trebuie sa stie ca esti aici, ca esti vie."
Zgomot mult si forfoteala la intrarea in spital. Multi medici si asistenti alearga de colo colo. Mereu apare cate ceca,a dar pentru mine, graba lor este ca miscarea browniana. Nu inteleg nimic din ea....nu inteleg ce se intampla. Sunt ametita. Sunt pe cale sa adorm...ii aud ca prin vis. Barbatul cu ochi albastri impinge targa pe care ma aflu mai departe, dincolo de imbulzeala de la urgente. acum e liniste. ii aud respiratia care se sincronizeaza cu scartaitul rotilor targii pe gresia podelei. Ii aud pasii lenti, apasati si siguri. Se vede ca stie exact ce face si unde ma duce. Il intreb unde urmeaza sa ma duca , dar nu imi raspunde nimic. Doar ma priveste si imi spune sa fac liniste, pentru ca nu multi sunt mortii care vorbesc , iar de curand , nimeni nu a mai vazut unul care sa fie capabil de o astfel de performanta. Asa ca tac si doar il privesc. Are trasaturi frumoase...as! de ce ma feresc sa o spun? e frumos! frumos....mama spunea ca as fi frumoasa si ca de asta ninge iarna. Pentru ca ingerii vor sa ma acopere cu puful din penele lor. "Dar e frig tare in rai, mami!" ii spun. Si atunci a ras. Rasul mamei...cel mai frumis pe care l-am auzit vreodata. Si cel mai frumos zambet si cea mai blanda atingere tot a mamei a fost.
Ajungem la o incapere ale carei usi gri se deschid larg iar dincolo de ele este o cortina rosie de catifea. Trecem dincolo de ea... Un baietel plange intr-un colt. Ridica privirea spre mine si apoi fuce in alt loc si plange amar. Machiajul arlechin i se scursese de pe fata de la lacrimi. Daduse gres. El era cel ce ar fi trebuit sa ridice cortina la venirea mea , dar manutele lui mici nu au fost destul de putenice pentru asta, iar acum stie ca barbatul cu ochi albastri il va pedepsi pentru greseala pe care a facut-o. Ce mic este saracutul...mic si singur...
Sala este goala, totusi se aud alpauze si voci aprobatoare. Toate se opresc brusc la semnul barbatului cuochi albastri. Vocea lui imi sopteste in ureche iar pielea mea incheata chiar in secunda aceea "Nu-i asa ca iti place aici? Nu-i asa ca asta ti-ai dorit? Te aplauda toti! Tu esti vedeta, si singurul lucru care conteaza pentru ei"!
Da eu sunt vedeta. Vedeta unei psihanalize! Impactul pe care l-am avut asupra publicului va exista mult timp de acum incolo si ziarele vor scrie despre mine multe zile! Poate chiar va influenta generatii!
Fac o plecaciune.
"Bis!Bis!" se aude in sala. imi facusem intrarea pe o targa cu un cearsaf rosu pe ea. Curios! Spusese sa ma prefac sa sunt moarta , dar aveam o perfuzie pusa. Incerc sa scot acul , dar nu stiu cum se face ca incepe sa mi se zbata in mana si intra cu totul in mine. Ametesc, picioarele imi tremura si am palpitatii.
"Bis!Bis!" se aude iar in public, asa ca mai fac o plecaciune. Si atunci vad. Vad ca cei ce ma incurajeaza nu sunt oameni...ci serpi! sepicu masti de clown, cu paiete in loc de solzi si margele in loc de ochi!
Barbatul cu ochi albastri ma ia de mana si ma duce spre o usa in spatele scenei, sub strigatele furioase ale publicului. intram pe usa aceea si o trantim in urma noastra. Ma duce pe niste trepte spiralate din lemn putred ce scartaie sub pasii nostri. Tine in mana o lumanare alba si coboara trptele in viteza. In graba cu care ma chinuiam sa il urmez, rochia mi se prinde intr-un cui. Ma poticnesc. El se intoarce din drum si rupe violent fasia de material ce imi incetinise fuga, ma ia de mana si continuam sa gonim in penumbra, tot mai jos, tot mai jos. Inca se mai aud tipetele infundate, furioase ale serpilor care acum bat in usa pe care am intrat  incercand sa intre si sa ne prinda din urma.
Ajunsila capatul drumului, barbatul impinge o usa masiva de lemn si o lumina puternica imi strapunge ochii si fiecare celula a corpului meu sufera din cauza frigului puternic.
"Vino!" imi porunceste. Vocea lui nu mai e bolnava, ci puternica si impozanta.
Urcam intr-o sanie alba trasa de niste animale ciudate, ca niste cai de lemn prost sculptati.
"De data asta , te iert" imi spune.Il privesc...e batran acum. dar are aceeasi ochi albastri care m-au surprins atunci cand i-am vazut intaia oara.

Stiam...

Unde esti acum? Unde esti cand eu voi fi fugit? Pe unde bantui? Pe la ce usi bati? Si pana la urma...ce-ti pasa tie?
Te las in urma, haha! Te las...apui in cotidian, ineaca-te in multime soare mastodont al iadului! Te scufunzi, cum eu ma voi fi ridicat puternica, botezata in sange si foc! iar tu vei sta deoparte si vei privi. Nu vrei sa ma opresti? Nu vrei sa te razbuni?(...vai! sa fi fost asta o premonitie la momentul in care am scris-o?)
Oare nu esti tu acela care mi-a spus ca pe rand orice ora doare? Hmm...dar te cam contrazici, monsieur. Esti din ce in ce mai fericit. Chiar pe langa asta , cum poti rani un om distrus? doar fizic existent...secatuit spiritual, disecat mintal, indurerat visceral?
"Da-mi un raspuns!" urla Elise plina de tupeu...si cica ea e timida :))
Dar taci. De ce taci? De ce nu zbieri la mine ca de obicei? De ce nu ma injuri ? De ce nu ma lovesti cu bestialitate? De ce nu incerci sa ma mai sugrumi? Poate de data asta, chiar am sa reusesc sa mor. Pot sa o fac, sunt sigura de asta, am nevoie doar de putin ajutor! Si stii asta! Doar ai vazut de fiecare data cat de aproape eram. Totusi te-ai oprit mereu. E mai placut sa ma vezi cum ma chimui zile intrezi cu suferinta, decat sa dai dovada de decenta si sa imi pui capat suferintei. Si nu te dai in laturi de la a provoca mai multa. Imi cunosti durerile, si ramai indiferent la ele. La lacrimile mele, la tipetele mele si la cosmarurile mele. Ma trezesc noaptea zbierand ... visez ca mor. Mor groaznic. Ma tem de scapare....ma tem, sunt o lasa....ca tine.
Noptile ma plimb singura pe strazi. Masini "bengoase" ma claxoneaza si ma invita cate un smecheras inauntru. Baieti de cartier isi dau coate cand trec pe langa ei si nu o data s-a intamplat sa ma pipaie cate unul, si de cateva ori...doar de cateva ori...am avut de-a face cu violatori. Unde erai atunci? Scaldandu-te in indiferenta si totusi intrebandu-te unde sunt. Ca atunci cand ma intorc, sa imi oferi cu generalitate durere , sa imi aplici pedepse corporale. 

Run Rabbit

La steaua! nemernico, parul tau rosu...ce vrei cand ma urmaresti, privind de la fereastra?
Sadica esti , pana la extrem. Painfully you swallow all of my dreams...Si uite asa , personalitatea mea schizoida cere insistent sa isi faca aparitia pe aceasta pagina. Cum as putea sa ii refuz aceasta mica cerere? Este doar indurerata si ea este cea care plange in fiecare seara pe perna roz si nimeni nu ii aude plansul. Nu! Nu sunt o adolescenta crizata! Chiar imi place sa rambesc! imi place cine sunt. Dar ea...ea e un pic mai dificila. Si ii plac absurditatile matematice , cu precadere cele geometrice. Deunazi imi spunea ca este plina de beatitudine o dreapta finita si ma ruga sa imi iau pe mine tricoul rosu cu dungi negre. Fara ezitate , imi spunea ca sunt frumoasa....pana nu demult , era singura care imi facea complimente.
"- De ce fierbe copilul in mamaliga?
 - Pentru ca cerul nu vrea sa cante celor ca noi. Off...copile... ce intelegitu din lumea asta? NIMIC!"
Ce intrebare..."de ce fierbe copilul in mamaliga". Pentru ca nici macar tu nu ai suflet! Crezi ca simti , dar nu simti nimic! traiesti o extravaganta si gretoasa iluzie pe care societatea ti-a varato in cap cu parul. Iar tu esti in definitiv OBTUZ!

"-Imi place sa te leg, scumpete...
 - Run rabbit!
 - Imi place sa te aud tipand....
 - Run rabbit! Run!
 - Ador sa iti gust sangele...si cum te zbati...cum tipi de durere si plangi!
 - Da-mi drumul! te rog! te rooog...NU! Run rabbit! Ruuuuun!"

De ce te zbati? Esti neputiincioasa scumpo! Neputiincioasa in fata mea , pentru ca eu sunt cea care detine controlul asuprata, a spiritului tau si a corpului tau si voi face cu tine exact ceea ce poftesc!

In intuneric , ochii iepurelui lucesc speriosi.
"-Ssssst! just run! run before she kills you too. Run rabbit! Don't cry, just run!!!"

Latex World

Cer albastru, puternic colorat. Nori excesiv de pufosi. Copaci putini, excesiv de verzi. Sosele lungi, pline de poluare si de masini scumpe viu colorate. Oameni in costume gri sau negre, fara sa zambeasca, isi duc servieta ca pe o cruce si urca masinal pe "Golgota".
Ireal pana la dezgust! Poluare artificiala, apus artificial, caini vagabonzi artificiali, betivi artificiali pe langa containere de gunoi la fel de artificiale, mirosul de transpiratie din autobuz este artificial, cupluri artificiale , batai fictionare.Ireal pana la dezgust...
Apa dunarii in bataia vantului este in mintea mea(si in realitate) ca o punga de plastic decolorata si plina de noroi. Umbrele copacilor de plastilina inbratiseaza fictiv malurile. Totul...de la tragedia de a asista la un atac terorist si pana la a sta aici pe malul Dunarii , totul este ca o pelicula prost realizata care ma infasoara si nu ma pasa sa vad dincolo , nu ma lasa sa patrund in lumea esentelor, ci vrea cu indarjire sa ma tina aici , legata cu lanturi grele de o realitate nedigerabila. Incearca sa ma protejeze de adevarul pe care probabil umanitatea mea nu mi-ar permite sa-l suport, dar acest rolpe care il joaca devine sufocant. Totusi exista pesti care pot supravietui fara oxigen. Pate asa si noi oamenii ne-am obisnuit sa traim fara adevar , dar eu nu pot inota alaturi de voi. Nu pot fi doar o piesa fara suflet in jocul vostru LEGO. Si totusi... daca sunt o piesa ce gandeste asa? Daca sunt programata sa gandesc ca as fi unica? Ca as fi reala ? Cum faci sa scapi dintr-un Iad fictionar, considerat de prostime ca fiind realitate? un Iad ce celuloid......
VIATA SUBSTITUT!!!
Timpul are alta valoare acum. Timpul poate fi masurat. Dar eu nu imi permit asta. cronometrabilitatea timpului este doar o iluzie.Pentru mine timpul intern este cel real. Si in plus , nu imi permit sa imi masor timpul; as deveni constienta de realitatea mortii mele ce se apropie cu repeziciune. O realitate care ma inspaimanta peste masura. Ju cariile mele sunt pline de praf acum. Papsile le-a strans mama intr-o cutie pe care a ascuns-o undeva de un sifonier vechi. Curand imi vor aparea riduri...si sanii or sa mi le lase. Pielea de pe mainile mele nu va mai fi ferma , si stralucirea din ochii mei va muri incet pana nu va mai fi deloc. Finitudine , asta ma asteapta. O cutie rece un pamant....la doi metri sub pamant o sa zac alaturi de altii ce nu mai stiu ce zile minunate trec deasupra lor, ce nu mai cunosc raceala fina a unui fuld de zapada sau melancolia cu care cade o frunza din copacul ei toamna. Totusi ma intreb descurajant....pe mine cand ma va ajunge moarte?
Tipete sparte de pescarusi mananca vidul pana la mine. Nu vreau sa aud! Nu vreau sa fiu ca ei...sa merg pe o pasarela interminabila si sa vad cum dincand in cand mai cade cate unul inceata infinita ce inghite haul de sub noi. Nu vreau sa ma obisnuiesc sa privesc doar inainte si sa nu simt nimic atunci cand unul isi pierde echilibrul si cade fara sa i se ofere o a doua sansa.
Va condamn! Va condamn!!!
Dar traiesc cu voluptate meschina deliciile tehnologiei cand tastez asta. Suntem la fel noi doi. Cine mai are ganduri de evadare? cum sa evadezi din libertate in primul rand?
...orice copil loveste uterul mamei cand este in interior...doar pentru ca eu sa il poftesc mai apoi iar de unde a plecat.