Dincolo de cortina rosie

Ma plimbam linistita prin paroxismul vietii...urbane. Soarele stralucea in rogvaiv in baltile de pe asfalt.Aurora de poluare...chiar deasupra usii pe care scrie "exit" cu verde hipnotic...verde sters...Norii de preaf au mucegait si ei pe cerul decolorat.
E frumos aici...si aerul e sufocant, si nosrii de monoxid de carbon imi inunda plamanii. Vaporii baltilor plutesc plutesc firavi pe langa copii murdari care se joaca in strada. Unul dintre ei, cel schiop, se impiedica de sina tramvaiului care se apropie cu repeziciune si pasari transpirate canta deasupra unei scene neimpresionante.
Catia pasi mai incolo, spitalul cu ziduri rosii si geamuri noi(termopane, evident). Bolnavii se plimba prin curtea care le e deja familiara...stau in scaune de spital imbracati in pijamale vechi a la Auschwitz. Capetele lasate, privirea in gol...s-au obisnuit cu ordinele pe care le dau medicii, cu a fi tratati ca animale si nu ca niste pacienti. Pierzandu-si personalitatea , si regresand pana la stadiul sadico-anal, existenta le pare ireala. Zboara pana in strada brize scapate din tuburile de oxigen...un miros de spirt combinat cu infectie, betie transpiratie, legume fierte...Fiecare plin de tuburi de drenaj de acum purulente sub carnea lor cangrenata.
Intr-un colt o biserica...ce amuzant. O biserica! de parca cinevain toate mintile nuar vedea ca in aceasta lume misticismul nu are loc! e o aiureala! sa crezi in dumnezeu e ca si cum ai crede in inorogi, in zane si spiridusi! ar trebio sa fie macar o urma, cat de mica de inexplicabil boem, dar nu este! nu exista asa ceva...si totusi in momente de disperare, toti se arunca in acest loc ca niste turme de oi! ca pisicile de strada la o cutie de pate. Fiinte evoluate intelectual? n-as prea zice. mereu...mereu alte biserici cand defapt avem nevoie de librarii si biblioteci! dar atunci unde s-ar mai duce batranii cazati la sectia geriatrie si copii ce parca prind radacini la etajul 5...oncologie?
Barbatul cu ochi albastri zambeste.
"Bine ai venit!"zice satisfacut, dar vocea lui se aseamana cu sunetul ftizic pe care il face vantul cand se loveste de crengile copacilor iarna. Pana la urma glasul lui se pierde in zgomotul facut de sirena ambulantei.
"Hai. Te voi lua de aici. Iti va placea unde te duc. Doar nu te misca. Nimeni nu trebuie sa stie ca esti aici, ca esti vie."
Zgomot mult si forfoteala la intrarea in spital. Multi medici si asistenti alearga de colo colo. Mereu apare cate ceca,a dar pentru mine, graba lor este ca miscarea browniana. Nu inteleg nimic din ea....nu inteleg ce se intampla. Sunt ametita. Sunt pe cale sa adorm...ii aud ca prin vis. Barbatul cu ochi albastri impinge targa pe care ma aflu mai departe, dincolo de imbulzeala de la urgente. acum e liniste. ii aud respiratia care se sincronizeaza cu scartaitul rotilor targii pe gresia podelei. Ii aud pasii lenti, apasati si siguri. Se vede ca stie exact ce face si unde ma duce. Il intreb unde urmeaza sa ma duca , dar nu imi raspunde nimic. Doar ma priveste si imi spune sa fac liniste, pentru ca nu multi sunt mortii care vorbesc , iar de curand , nimeni nu a mai vazut unul care sa fie capabil de o astfel de performanta. Asa ca tac si doar il privesc. Are trasaturi frumoase...as! de ce ma feresc sa o spun? e frumos! frumos....mama spunea ca as fi frumoasa si ca de asta ninge iarna. Pentru ca ingerii vor sa ma acopere cu puful din penele lor. "Dar e frig tare in rai, mami!" ii spun. Si atunci a ras. Rasul mamei...cel mai frumis pe care l-am auzit vreodata. Si cel mai frumos zambet si cea mai blanda atingere tot a mamei a fost.
Ajungem la o incapere ale carei usi gri se deschid larg iar dincolo de ele este o cortina rosie de catifea. Trecem dincolo de ea... Un baietel plange intr-un colt. Ridica privirea spre mine si apoi fuce in alt loc si plange amar. Machiajul arlechin i se scursese de pe fata de la lacrimi. Daduse gres. El era cel ce ar fi trebuit sa ridice cortina la venirea mea , dar manutele lui mici nu au fost destul de putenice pentru asta, iar acum stie ca barbatul cu ochi albastri il va pedepsi pentru greseala pe care a facut-o. Ce mic este saracutul...mic si singur...
Sala este goala, totusi se aud alpauze si voci aprobatoare. Toate se opresc brusc la semnul barbatului cuochi albastri. Vocea lui imi sopteste in ureche iar pielea mea incheata chiar in secunda aceea "Nu-i asa ca iti place aici? Nu-i asa ca asta ti-ai dorit? Te aplauda toti! Tu esti vedeta, si singurul lucru care conteaza pentru ei"!
Da eu sunt vedeta. Vedeta unei psihanalize! Impactul pe care l-am avut asupra publicului va exista mult timp de acum incolo si ziarele vor scrie despre mine multe zile! Poate chiar va influenta generatii!
Fac o plecaciune.
"Bis!Bis!" se aude in sala. imi facusem intrarea pe o targa cu un cearsaf rosu pe ea. Curios! Spusese sa ma prefac sa sunt moarta , dar aveam o perfuzie pusa. Incerc sa scot acul , dar nu stiu cum se face ca incepe sa mi se zbata in mana si intra cu totul in mine. Ametesc, picioarele imi tremura si am palpitatii.
"Bis!Bis!" se aude iar in public, asa ca mai fac o plecaciune. Si atunci vad. Vad ca cei ce ma incurajeaza nu sunt oameni...ci serpi! sepicu masti de clown, cu paiete in loc de solzi si margele in loc de ochi!
Barbatul cu ochi albastri ma ia de mana si ma duce spre o usa in spatele scenei, sub strigatele furioase ale publicului. intram pe usa aceea si o trantim in urma noastra. Ma duce pe niste trepte spiralate din lemn putred ce scartaie sub pasii nostri. Tine in mana o lumanare alba si coboara trptele in viteza. In graba cu care ma chinuiam sa il urmez, rochia mi se prinde intr-un cui. Ma poticnesc. El se intoarce din drum si rupe violent fasia de material ce imi incetinise fuga, ma ia de mana si continuam sa gonim in penumbra, tot mai jos, tot mai jos. Inca se mai aud tipetele infundate, furioase ale serpilor care acum bat in usa pe care am intrat  incercand sa intre si sa ne prinda din urma.
Ajunsila capatul drumului, barbatul impinge o usa masiva de lemn si o lumina puternica imi strapunge ochii si fiecare celula a corpului meu sufera din cauza frigului puternic.
"Vino!" imi porunceste. Vocea lui nu mai e bolnava, ci puternica si impozanta.
Urcam intr-o sanie alba trasa de niste animale ciudate, ca niste cai de lemn prost sculptati.
"De data asta , te iert" imi spune.Il privesc...e batran acum. dar are aceeasi ochi albastri care m-au surprins atunci cand i-am vazut intaia oara.