Latex World

Cer albastru, puternic colorat. Nori excesiv de pufosi. Copaci putini, excesiv de verzi. Sosele lungi, pline de poluare si de masini scumpe viu colorate. Oameni in costume gri sau negre, fara sa zambeasca, isi duc servieta ca pe o cruce si urca masinal pe "Golgota".
Ireal pana la dezgust! Poluare artificiala, apus artificial, caini vagabonzi artificiali, betivi artificiali pe langa containere de gunoi la fel de artificiale, mirosul de transpiratie din autobuz este artificial, cupluri artificiale , batai fictionare.Ireal pana la dezgust...
Apa dunarii in bataia vantului este in mintea mea(si in realitate) ca o punga de plastic decolorata si plina de noroi. Umbrele copacilor de plastilina inbratiseaza fictiv malurile. Totul...de la tragedia de a asista la un atac terorist si pana la a sta aici pe malul Dunarii , totul este ca o pelicula prost realizata care ma infasoara si nu ma pasa sa vad dincolo , nu ma lasa sa patrund in lumea esentelor, ci vrea cu indarjire sa ma tina aici , legata cu lanturi grele de o realitate nedigerabila. Incearca sa ma protejeze de adevarul pe care probabil umanitatea mea nu mi-ar permite sa-l suport, dar acest rolpe care il joaca devine sufocant. Totusi exista pesti care pot supravietui fara oxigen. Pate asa si noi oamenii ne-am obisnuit sa traim fara adevar , dar eu nu pot inota alaturi de voi. Nu pot fi doar o piesa fara suflet in jocul vostru LEGO. Si totusi... daca sunt o piesa ce gandeste asa? Daca sunt programata sa gandesc ca as fi unica? Ca as fi reala ? Cum faci sa scapi dintr-un Iad fictionar, considerat de prostime ca fiind realitate? un Iad ce celuloid......
VIATA SUBSTITUT!!!
Timpul are alta valoare acum. Timpul poate fi masurat. Dar eu nu imi permit asta. cronometrabilitatea timpului este doar o iluzie.Pentru mine timpul intern este cel real. Si in plus , nu imi permit sa imi masor timpul; as deveni constienta de realitatea mortii mele ce se apropie cu repeziciune. O realitate care ma inspaimanta peste masura. Ju cariile mele sunt pline de praf acum. Papsile le-a strans mama intr-o cutie pe care a ascuns-o undeva de un sifonier vechi. Curand imi vor aparea riduri...si sanii or sa mi le lase. Pielea de pe mainile mele nu va mai fi ferma , si stralucirea din ochii mei va muri incet pana nu va mai fi deloc. Finitudine , asta ma asteapta. O cutie rece un pamant....la doi metri sub pamant o sa zac alaturi de altii ce nu mai stiu ce zile minunate trec deasupra lor, ce nu mai cunosc raceala fina a unui fuld de zapada sau melancolia cu care cade o frunza din copacul ei toamna. Totusi ma intreb descurajant....pe mine cand ma va ajunge moarte?
Tipete sparte de pescarusi mananca vidul pana la mine. Nu vreau sa aud! Nu vreau sa fiu ca ei...sa merg pe o pasarela interminabila si sa vad cum dincand in cand mai cade cate unul inceata infinita ce inghite haul de sub noi. Nu vreau sa ma obisnuiesc sa privesc doar inainte si sa nu simt nimic atunci cand unul isi pierde echilibrul si cade fara sa i se ofere o a doua sansa.
Va condamn! Va condamn!!!
Dar traiesc cu voluptate meschina deliciile tehnologiei cand tastez asta. Suntem la fel noi doi. Cine mai are ganduri de evadare? cum sa evadezi din libertate in primul rand?
...orice copil loveste uterul mamei cand este in interior...doar pentru ca eu sa il poftesc mai apoi iar de unde a plecat.