De gradul III

Buna ziua. Ma numesc Elise, si urmeaza sa va spun ca nu exista moarte demna. Demn poate fi doar modul in care traiesti. Nici chiar regii, cavalerii sau vitejii pe care istoria i-a consacrat nu au murit cu demnitate. Ceea ce incerc sa subliniez prin asta este ideea ca moartea mea, ca si a ta, si a lui si a lor,va fi ne-demna. Toate actele morale duse la indeplinire in scurta si patetica viata cu care ai fost binecuvantat nu te vor face sa arati mai bine cand iti vei da duhul eliberandu-ti sistemul digestiv pentru ultima oara. Ce e asa demn la a muri cu rahat la cur? Sau plangadu-ti de mila si de frica? pe de alta parte, daca nu iti plangi de mila, te-ai cam impacat cu gandul ca ai sa mori asa cum te-ai nascut.
Criminalii sunt aceia care ne scutesc de viata si de greutatea demnitatii. Si criminalii sunt de multe feluri, dar ii vom reduce aici la doua tipuri, criminali si spiritului si criminali ai trupului.
Unii reusesc chiar sa combine cele doua tipuri. Pe acestia din urma ii vom numi hibrizi.Sa retinem de asemenea ca unii criminali nu sunt persoane... Asez aceste randuri in onoarea unei bune prietene ce a avut ocazia de a studia indeaproape un asemenea specimen.

"Are colti, iubita mea. Colti imensi pe care ii infinge cu sete in carnea mea ca sa imi suga pe acolo sufletul. Si macar de ar termina deodata, dar asa nu ar mai fi placut pentru el. Vezi tu, astia sunt si sadici. Nu le e de ajuns sa te ucida, dar trebuie sa te ucida prin tortura, sa isi atinteasca privirea rece asupra ta cand te zbati neajutorat pe gresia alba, ca o ganganie impunsa cu acul si pusa la insectar. Stii cum sunt unii copii care smulg aripile fluturilor ca sa ii vada cum se misca spasmodic de durere? Cam asa si in cazul asta. Prind o placere care ii face sa se simta mai vii cand privesc la corpul viermiform al unei biete ganganii care se zbate pentru viata. Doar ca judecatori ontologici se pot simti in putere, asta pentru ca defapt, nu au nicio putere. Asa se razbuna pe propria incompetenta, cand vorbim de adulti, La copii e alta poveste. Isi inchipuie ca defapt chinuind insecta, isi impun vointa asupra parintilor care i-au pedepsit pe nedrept...dar nu toti criminalii sunt umani. Unii sunt in mintea ta".

Asta este o scrisoare destul de veche. Intr-una mai recenta, imi povesteste despre cum este sa bei cafeaua fara zahar, despre cum este sa iti refuzi orice placere.

"Asta pentru ca, iubita mea draga, daca iti faci asemenea placeri, se va bucura si mai mult cand iti smulge spiritul".

Ah...dar eu nu trebuie sa ma ingrijorez de asta. Spiritul meu sta conservat in anumite obiecte pe care nimeni nu va pune mana vreodata. In bijouxurile mele, in peretii camerei mele, in patul in care atat mi-au sangerat incheieturile si in care mi-au zacut durerile. Amintirile mele rupeau particele mici din angoasa mea, se scurgeau prin canalele trupului meu- ca niste vene energetice- ieseau prin varfurile degetelor, prin lacrimi sau prin insasi privirea mea, si se lipeau de pereti...peretii de acum imbibati de mine, ca fitilul unei lumanari imbibat in ceara topita ce-i mentie vie si calda flacara usturatoare.

"Dar vezi tu...simt cum ma schimb...cum devin din ce in ce mai putina. Raman o goala carcasa...o bucata de carne si atat! Draga mea, ma tem de moartea ce-mi pare iminenta...si nu la moartea trupeasca ma refer..."

"Ma duc, iubito. Ma sting...iata ultimele mele cuvinte inainte sa devin altceva...ma poti ucide, oricine poate ucide in fond, e un instinct de baza iar omul are posibilitatea sa traiasca ori ca animal, ori ca Fiinta. Ma poti ucide chiar fara regrete, fara procese de constiinta, fara lacrimi, fara vreun tremur al mainilor. Ai putea da dovada chiar de o precizie aproape medicala, ai putea fi un artist in crima, dar retine asta...daca eu voi cadea, te voi lua cu mine. Noptile, cand vei sta confortabil in patul tau imbibat de mine, fara motiv inima va incepe sa iti bata mai repede...in arpegii de angoasa, in vibrari de transcendent, apoi, de nicaieri, focul in care m-ai impins iti va frige mainile si fata iar tu il vei vedea si ii vei simti caldura inabusitoare pe obrazul tau patat de sange. Si vei arde la nesfarsit, si te vei fi obisnuit cu focul iar aceasta este cea mai groaznica soarta pentru un biet suflet. Cenusa mea nu ti-o vei spala nicicand de pe maini, si zgarieturile mele iti vor brazda pielea pana va putrezi. Si te vor urma acestea si dincolo de mormant, lipindu-se de spiritul tau ingrasat din durerea altora. Si vei fi intr-atat de obez, incat nu va fi nevoie sa fii constrans pentru tortura. Daca eu cad, te voi lua cu mine....".

Si tu imi lipsesti...dar nu am indraznit sa plang pentru tine, draga mea. Am ramas fara lacrimi, toate s-au scurs dincolo de plansa a ceea ce as putea cuprinde cu intelesul.
Pastrez cu sfintenie tot ce mi-ai lasat si incerc sa-ti tin amintirea vie, dar ce as putea sa spun acum? "sper ca acel foc mistuitor sa nu te parleasca prea tare"? M-am impacat cu ideea ca te-ai dus... ca nedreptatea domneste si ca in ultima instanta, tot ce ne ramane este razbunarea dulce-acrisoara. Razbunarea la al carei gand ne trec fiori reci pe sira spinarii. Imi voi aminti mereu ceaiurile pe care le serveam impreuna, si mai ales in zilele de toamna cand ploua...

"Nu imi vine sa cred! m-a adus inapoi! sunt bine...sunt in viata! Da, mi-au ramas cicatrici, dar mi-am castigat razboiul. Si vom putea relua vechiul obicei de a bea ceai negru in zilele ploioase, si in noptile depline, fara vant doar noi ne vom tine de maini si vom topai in cerc ca vrajitoarele in vremea Sabbatului, iar prin singuratati doar rasul noastru dement va zgudui linistea...si vom canta iarasi ca atunci:

       <   Антихрист уже здесь, среди вас,
             Он смотрит на мир из ваших глаз.
             В каждом заронил он зерно темноты.
             Может быть, он – это я или ты.  >      "