Despre (de)cadere

          In seara asta, ca si in cele de demult, am de ales intre viata si moarte; dar ma aflu dincolo de spleen. Unii cred intr-un dumnezeu atotputernic, altii cred in propriile puteri, eu cred in durere. Cred in parasire, cred in agonie, cred in ireal, cred in vanatai si spirite decadente.
          In seara asta, ca si in cele de demult, am cautat sa ma ascund in intuneric, stiind ca nu am cum sa fug, ca nu am cum sa ma ascund de el. Este in fiecare colt, in fiecare crapatura, in fiecare vena, in fiecare lacrima, in fiecare respiratie. Este in propria-mi reflexie. Acum, ca si in serile de atunci, ma intreb cine este persoana asta care imi imita fiecare miscare? nu o recunosc. Imi ating fata, incerc sa clipesc. Sunt intr-adevar aici? Elise...ma numesc Elise. Oare eu sunt aceasta? Parca nu mi se potriveste numele. Nu...nu am cum sa fiu eu. Eu nu sunt aceasta. Eu nu sunt aici. Dar uite ca cea ce pretinde ca sunt eu nu imi mai imita miscarile, ci izbeste nervoasa in stratul subtire de sticla ce ne desparte realitatile. Cumva, ar fi mai usor sa cazi din rai, decat sa spargi aceasta pelicula de realitate. Cand cazi din rai, ai de trecut doar de nori; fiind inger, locul tau este probabil pe un Cirrus. Cazi in gol, lasand aripile sa se umple cu plumb. Penele se vor risipi lasand in urma durere. Nu te speria, este complet normal. Un cumulus iti atenueaza caderea...sau...sau poate caderea ta a fost de-a dreptul intunecata...probabil locul tau a fost pe un Cumulonimbus. Ultimul lucru pe care l-ai vazut a fost inaltul cerului...apoi un tunel negru...apoi 'fiinta' apropiindu-se de tine cu o viteza de nemasurat. Da, chiar 'fiinta' in toata glorioasa ei mizerie, fara iertare, fara brate deschise in asteptarea unei imbratisari, fara circumstante atenuante. Drag inger...nu ai inteles inca...oamenii folosesc crucifixul DOAR in scopul torturii. Ai sa ii vezi, tortionari in mantii albe , purtatori de titluri pe care tu le-ai considera nobile.
          Dar am sa te iau din strada, am sa iti ofer o cafea si probabil o discutie lunga intro noapte ploioasa. Probabil am sa iti si explic de ce este mai greu sa treci de stratul subtire de sticla dintre realitatea noastra si cealalta. Vezi tu..este mai usor sa cazi, decat sa treci prin tot ce trebuie sa treci, ca din reflexie sa devii 'fiinta' : copilarie, dezamagire, abandon, durere, tristete, intoxicare, regret. Iar la sfarsit, mai treci inca o data prin ele, dar numindu-le de data asta amintiri. Abia apoi se vor sparge cioburile realitatii, strapungandu-ti carnea. Abia apoi vei putea trece din "reflexie" in "fiinta".
Elise...vrei atat de mult sa treci de sticla care ne desparte, vrei cu atata ardoare sa te razbuni pentru ceea ce iti fac; dar vezi, tu nu existi. Si pana nu existi, pana nu devii "fiinta" nu ai dreptul sa ai astfel de pretentii. Imi apartii intru totul. Imi apartii, asa ireala cum esti. Te pot frange daca asta imi este voia, te pot rani dupa propriile-mi pofte...si te pot iubi. Asa ireala si suferinda cum esti.

A fi...Tristete de Ianuarie

Credeam ca sufeream intens. Credeam ca nu imi voi mai reveni vreodata. Reflexie roz-verde. Era ianuarie cand ne plimbam pe malul Dunarii noi doua, si era intuneric. Dar acum, ma ador pe “eu” de atunci. Intuiam viitorul privind estul cerului toxic inrosit.

Counvulsii.

Nu aveam nevoie de tine atunci si nu am nevoie de tine nici acum. As vrea sa uit portul de marmura alba si drumul de caramida rosie, si cum te urmaream prin ninsoare. Si atunci tindeam sa te imortalizez, dar in caietul de franceza.

Daca exista o constiinta universala a spiritelor, cum se face ca nu ma simti? Cum se face ca nu imi raspunzi viselor? Sunt cu tine, in camera ta, in fiecare noapte, dar mereu vei fi al alteia.

Credeam ca sufeream intens, pana am cazut in capcana aceea. Credeam ca nu exista durere mai mare pentru mine, dar apoi un monstru m-a crucificat si mi-a baut tot sangele, s-a hranit din visele si durerile mele. Tu esti doar un mucos pe langa el. Si totusi m-ai obsedat ani intregi.

Acum, nu mai cred nimic. Sunt pregatita oricand pentru o noua “cea mai mare durere” cu care sa o inlocuiesc pe asta. Defapt, nu mai exista durere in lipsa receptorilor, iar eu mi-am pierdut receptorii. S-au ars in suferinta precum hartia in focul semineului.

Poti spune ca tot ce s-a intamplat pana acum este facticial? Dar ar trebui sa renunti la paradigma narativista si sa treci la metempsihoza.

Sunt vant, sunt foc, sunt apa, sunt pamant, sunt tristete.