Din jurnal

Erau tineri. Erau fraieri. Erau indragostiti.

Iata combinatia fatala a magnificelor elixire ce pulseaza in fiinta umana.

Ea era ca un gand egoist in miezul verii. El era indeajuns de tanar incat sa o divinizeze.

Se incolaceau distinct sub lumina lunii, iar corpurile lor pareau de alabastru. Parul ei pe fata lui, bratele lui pe umerii ei, mangaindu-i pielea... nici pasiunea intensa a tineretii nu este indeajuns de puternica pentru a rezista timpului. Frivola, evanescenta...dispare mai repede decat viata unui fluture impuns cu acul spre a fi pus la insectar – abia in acest moment fatal se arata privirii pulsul unei intense vietuiri.

E o dimineata de mai.el alearga pe trotuarul strazii principale. Cladiri trec pe langa el, si caini, magazine de ziare, cosuri de gunoi, cersetori si tinere usoare, copii, garduri. Trec, dar nu indeajuns de repede. Mii de impulsuri electrice ii penetreaza venele, ii frang coastele, ii aplica tensiune in tendoane si in creier. Sperase sa petreaca noaptea cu ea, sa o aiba in pat cu el, sa o stranga, sa o patrunda, sa faca dragoste cu ea. Dar de curand a aflat ca dragostea nu exista. Se temea sa recunoasca aceasta notiune ca fiind lipsita de obiect real, dar iata ca realul l-a lovit cu nepasare peste fata-i plina de lacrimi si prospetime.

Ei erau tineri si se credeau indragostiti. Iubirea ii orbea. Tineretea ii pacalea. Nu aveau cum sa afle ca si amintirile se schimba cu timpul, ca dragostea nu mai este o valoare universala, ca nu exista un “acela” ales de o forta superioara ce iti doreste implinirea, nu exista o zdrobire mortala de culmile extazului, nici vreo lume noua, utopica in care singura era esti chiar tu.

Anihilarea acestei lumi in cuprinsul ei total, la primirea unui cuvant, a unei scrisori, unei priviri, poarta numele de tradare suprema. Nimic nu se compara cu ea. Intreaga lume este moarta, totusi existand. Ce cauti aici? Ar trebui sa fii aerul respirat de mii de piepturi, ploaia pe geamurile fericitilor. Ce este realul pentru tine? Unde te-a dus disocierea ce te haituie de ani intregi, si careia esti prea slabit ca sa ii mai rezisti?

Tocmai de aceea intri intro farmacie de cartier...satisfactia este garantata acolo.

Stii, defapt nici nu iti doresti acest cancer care sa-ti scotoceasca prin maruntaiele cangrenate. Nu iti doresti demonul acela din uterul tau, nemernicul ala care se hraneste cu viata ta. Nu ai nevoie de inca o palma, nici de lacrimi. Nu ai nevoie de complexe. Iubirea e complet inutila, doar o secretie mazgoasa in creier. Si dat fiindca tu esti deasupra acestui nivel, poti sa distrugi sentimentele inainte de a fi incatusat de ele.

Trecerea timpului este inca o absurditate de care nu ai nevoie. Privesti oamenii care sunt prea ocupati sa te observe, jigodie. Prea ocupati cu zambetele lor.

Inca ceva, cel pe care il iubesti poate respira si fara tine. Doare, nu? da. In ochii sai se reflecta altineva acum. Esti, din punctul asta de vedere, un trecut ce inca mai rasufla. Esti viitor. Esti singur. Iubirea de sine te sperie. Se cere o schimbare completa. Cafeaua? Tot dulce. Tot mai apune soarele, tot mai traieste vecina, tot masturbarea este eterna. Tot nu incelegi ce s-a intamplat. Tot mai urmaresti prosteste himere.

Aparent, determinismul tau e facut tandari. Defapt, doar speranta ta e sparta in mii de cioburi. Ai nevoie doar de alcool, alprazolam si analgezice. Multe analgezice...cine crede ca sufletul nu poate fi anesteziat nu a trecut prin transcendentul chimic.

Pilulele astea sunt incantatoare cand faci abuz de ele. Nu esti iubit? Fii altcineva. Nu poti? Exista mii de substante ce se dau cu si fara reteta in raiul farmaceutic.

E de inteles ca inca il mai iubesti, dar vei gasi imediat o noua iubire. In aceasta cutie de carton se afla comprimatele filmate cu eliberare prelungita. Iubitul tau cu nume complicat, poreclit Xanax sau Rivotril sau Prozac. Va fi mereu acolo pentru tine. Nu te va parasi daca nu il alungi. Numele lui il vei striga de acum noptile, mangaindu-ti pielea. El te va iubi asa cum iti doresti, iti va da totul. Te va invata sa te iubesti, iti va mangaia neuronii, esenta lui iti va curge prin vene. Doar sopteste-i numele, cheama-l, si va fi al tau pentru eternitate. Lasa-l sa te patrunda, privestte-l, simte-l prin tine si cere-i mai mult, mereu mai mult...vei afla pasiunea, vei transpira un interminabil orgasm in asternuturi. Iubirea asta este eterna, te asigur. Mereu te va intelege si iti va face exact ceea ce vrei sa iti faca.

Iarna, sub cerul gri..ninge..esti singura...vrei un capat de lume, un pod, un port, un parc...un pat. Ai un iubit pe care nu il vede nimeni, nu il stie nimeni in afara de tine. Nu ti-l pot lua, nu-l pot intoarce impotriva ta. Iata...cel mai frumos secret.

Un sacrificiu din care castigi doar eternitatea. Fara neintelegeri sau lacrimi. Te va incalzi cand vei simti frig, te va apara de canicula, te va iubi mereu...doar .inghite .pilula...

Si intradevar am fost iubita asa cum mi-am dorit. O fericire ce nu poate fi rapita, manjita, violata.

Respira...zambeste...simti?

Despre Elfi

Pe marginea fjordului intr-o lume inghetata unde fulgii nu cad. Linia bizara ce ar trebui sa desparta oceanul de cer s-a estompat dramatic. Unitatea universala zace moarta, frematand dinaintea mea. Unitate gri, metalica, monotona. Mortala.
Apa, cheia catre intelepciune. Marile filosofii europene s-au dezvoltat pe malurile Mediteranei. Si de ce le mentionez tocmai pe ele? Deoarece...desi uitati, lasati in pod, plini de praf, filosofii greci au creat Europa asa cum o stim. Ideile de bine, de rau, de viata, chiar si dorinta cititorului de a ma combate aici, toate sunt rezultatul formarii pe mulajul modelului impus de dumnealor: Socrate, Anaxagora, Heracit, Platon, Seneca, Aristotel, Pitagora, Euclid.
"O tigara ar merge bine cu momentul asta". Asa e. Ar merge de minune cu nostalgia. Dar e atat de frig incat tigara nu ar sta aprinsa mai mult de doua minute. Pe tot acest tinut imi voi creste noile radacini. Aici, langa apa fara de care nu pot fi impacata. "Iordanul" la mile departare in spate; cu pacatele spalate pasesc acum pe teritoriul inghetat si cu suflarea mea voi readuce pulsatiile trairii la "Marea Moarta". Un loc uitat, parasit, numai bun pentru paradisul meu. Promisiunea ca nu voi mai suferi sculpteaza nori si valuri, aburi si fum, esarfe si parfum in realitatea voastra. Nimeni nu va mai calca cu bocancii jegosi pe Raiul ce l-am ascuns adanc in hipocamp. Iar daca vrei sa ajungi acolo va trebui sa treci granitele nebuniei si sa pasesti in Disperare. Sa sapi printre circumvolutiuni, sa sfasii meningele, sa bagi dintii prin straturile de mielina; iar daca esti nevrednic, vei ramane cu resturi moarte de tesut in maini si nu vei fi simtit miracolul biochimic. Hehe! vezi tu, tocmai asta este capcana. Nu asa dai la o parte straturile realitatii. Poti sa tai in carne mult si bine ca nu vei gasi nicicand Divinul. E nevoie de un anume tip de simtire, una "sensibila" pentru a cuprinde in palme Secretul. Fragil si vechi, ranit...atat de ranit incat slabit fiind mai scapa din cand in cand cate un gand, cate-o amintire ce se rostogoleste prin canalul lacrimal, umezeste ochiul, taice ca o lama obrazul - lasand in urma sa o rana finuta - iar in final se ascunde in trandafirii mei uscati, printre dantelele, manusile si corsetele mele, in metalul inelelor pe care refuz sa le dau jos, in perna mea, in cafeaua de dimineata. Doar un orb nu le-ar vedea cum se ascund dupa cani, printre voalurile rochiei, printre suvitele de  par si in privirea mea. Si ce pacat. Sunt asa dragute lacrimile astea. Mici, curate, zambarete, jucause. Niste mici elfi care toata ziua fac nazbatii si ma pun in situatii dubioase.
Scumpe, dragalase lacrimi...imi pare atat de rau ca va eliberez printre nemernici.