De gradul III

Buna ziua. Ma numesc Elise, si urmeaza sa va spun ca nu exista moarte demna. Demn poate fi doar modul in care traiesti. Nici chiar regii, cavalerii sau vitejii pe care istoria i-a consacrat nu au murit cu demnitate. Ceea ce incerc sa subliniez prin asta este ideea ca moartea mea, ca si a ta, si a lui si a lor,va fi ne-demna. Toate actele morale duse la indeplinire in scurta si patetica viata cu care ai fost binecuvantat nu te vor face sa arati mai bine cand iti vei da duhul eliberandu-ti sistemul digestiv pentru ultima oara. Ce e asa demn la a muri cu rahat la cur? Sau plangadu-ti de mila si de frica? pe de alta parte, daca nu iti plangi de mila, te-ai cam impacat cu gandul ca ai sa mori asa cum te-ai nascut.
Criminalii sunt aceia care ne scutesc de viata si de greutatea demnitatii. Si criminalii sunt de multe feluri, dar ii vom reduce aici la doua tipuri, criminali si spiritului si criminali ai trupului.
Unii reusesc chiar sa combine cele doua tipuri. Pe acestia din urma ii vom numi hibrizi.Sa retinem de asemenea ca unii criminali nu sunt persoane... Asez aceste randuri in onoarea unei bune prietene ce a avut ocazia de a studia indeaproape un asemenea specimen.

"Are colti, iubita mea. Colti imensi pe care ii infinge cu sete in carnea mea ca sa imi suga pe acolo sufletul. Si macar de ar termina deodata, dar asa nu ar mai fi placut pentru el. Vezi tu, astia sunt si sadici. Nu le e de ajuns sa te ucida, dar trebuie sa te ucida prin tortura, sa isi atinteasca privirea rece asupra ta cand te zbati neajutorat pe gresia alba, ca o ganganie impunsa cu acul si pusa la insectar. Stii cum sunt unii copii care smulg aripile fluturilor ca sa ii vada cum se misca spasmodic de durere? Cam asa si in cazul asta. Prind o placere care ii face sa se simta mai vii cand privesc la corpul viermiform al unei biete ganganii care se zbate pentru viata. Doar ca judecatori ontologici se pot simti in putere, asta pentru ca defapt, nu au nicio putere. Asa se razbuna pe propria incompetenta, cand vorbim de adulti, La copii e alta poveste. Isi inchipuie ca defapt chinuind insecta, isi impun vointa asupra parintilor care i-au pedepsit pe nedrept...dar nu toti criminalii sunt umani. Unii sunt in mintea ta".

Asta este o scrisoare destul de veche. Intr-una mai recenta, imi povesteste despre cum este sa bei cafeaua fara zahar, despre cum este sa iti refuzi orice placere.

"Asta pentru ca, iubita mea draga, daca iti faci asemenea placeri, se va bucura si mai mult cand iti smulge spiritul".

Ah...dar eu nu trebuie sa ma ingrijorez de asta. Spiritul meu sta conservat in anumite obiecte pe care nimeni nu va pune mana vreodata. In bijouxurile mele, in peretii camerei mele, in patul in care atat mi-au sangerat incheieturile si in care mi-au zacut durerile. Amintirile mele rupeau particele mici din angoasa mea, se scurgeau prin canalele trupului meu- ca niste vene energetice- ieseau prin varfurile degetelor, prin lacrimi sau prin insasi privirea mea, si se lipeau de pereti...peretii de acum imbibati de mine, ca fitilul unei lumanari imbibat in ceara topita ce-i mentie vie si calda flacara usturatoare.

"Dar vezi tu...simt cum ma schimb...cum devin din ce in ce mai putina. Raman o goala carcasa...o bucata de carne si atat! Draga mea, ma tem de moartea ce-mi pare iminenta...si nu la moartea trupeasca ma refer..."

"Ma duc, iubito. Ma sting...iata ultimele mele cuvinte inainte sa devin altceva...ma poti ucide, oricine poate ucide in fond, e un instinct de baza iar omul are posibilitatea sa traiasca ori ca animal, ori ca Fiinta. Ma poti ucide chiar fara regrete, fara procese de constiinta, fara lacrimi, fara vreun tremur al mainilor. Ai putea da dovada chiar de o precizie aproape medicala, ai putea fi un artist in crima, dar retine asta...daca eu voi cadea, te voi lua cu mine. Noptile, cand vei sta confortabil in patul tau imbibat de mine, fara motiv inima va incepe sa iti bata mai repede...in arpegii de angoasa, in vibrari de transcendent, apoi, de nicaieri, focul in care m-ai impins iti va frige mainile si fata iar tu il vei vedea si ii vei simti caldura inabusitoare pe obrazul tau patat de sange. Si vei arde la nesfarsit, si te vei fi obisnuit cu focul iar aceasta este cea mai groaznica soarta pentru un biet suflet. Cenusa mea nu ti-o vei spala nicicand de pe maini, si zgarieturile mele iti vor brazda pielea pana va putrezi. Si te vor urma acestea si dincolo de mormant, lipindu-se de spiritul tau ingrasat din durerea altora. Si vei fi intr-atat de obez, incat nu va fi nevoie sa fii constrans pentru tortura. Daca eu cad, te voi lua cu mine....".

Si tu imi lipsesti...dar nu am indraznit sa plang pentru tine, draga mea. Am ramas fara lacrimi, toate s-au scurs dincolo de plansa a ceea ce as putea cuprinde cu intelesul.
Pastrez cu sfintenie tot ce mi-ai lasat si incerc sa-ti tin amintirea vie, dar ce as putea sa spun acum? "sper ca acel foc mistuitor sa nu te parleasca prea tare"? M-am impacat cu ideea ca te-ai dus... ca nedreptatea domneste si ca in ultima instanta, tot ce ne ramane este razbunarea dulce-acrisoara. Razbunarea la al carei gand ne trec fiori reci pe sira spinarii. Imi voi aminti mereu ceaiurile pe care le serveam impreuna, si mai ales in zilele de toamna cand ploua...

"Nu imi vine sa cred! m-a adus inapoi! sunt bine...sunt in viata! Da, mi-au ramas cicatrici, dar mi-am castigat razboiul. Si vom putea relua vechiul obicei de a bea ceai negru in zilele ploioase, si in noptile depline, fara vant doar noi ne vom tine de maini si vom topai in cerc ca vrajitoarele in vremea Sabbatului, iar prin singuratati doar rasul noastru dement va zgudui linistea...si vom canta iarasi ca atunci:

       <   Антихрист уже здесь, среди вас,
             Он смотрит на мир из ваших глаз.
             В каждом заронил он зерно темноты.
             Может быть, он – это я или ты.  >      "

Latex World

Cer albastru, puternic colorat. Nori excesiv de pufosi. Copaci putini, excesiv de verzi. Sosele lungi, pline de poluare si de masini scumpe viu colorate. Oameni in costume gri sau negre, fara sa zambeasca, isi duc servieta ca pe o cruce si urca masinal pe "Golgota".
Ireal pana la dezgust! Poluare artificiala, apus artificial, caini vagabonzi artificiali, betivi artificiali pe langa containere de gunoi la fel de artificiale, mirosul de transpiratie din autobuz este artificial, cupluri artificiale , batai fictionare.Ireal pana la dezgust...
Apa dunarii in bataia vantului este in mintea mea(si in realitate) ca o punga de plastic decolorata si plina de noroi. Umbrele copacilor de plastilina inbratiseaza fictiv malurile. Totul...de la tragedia de a asista la un atac terorist si pana la a sta aici pe malul Dunarii , totul este ca o pelicula prost realizata care ma infasoara si nu ma pasa sa vad dincolo , nu ma lasa sa patrund in lumea esentelor, ci vrea cu indarjire sa ma tina aici , legata cu lanturi grele de o realitate nedigerabila. Incearca sa ma protejeze de adevarul pe care probabil umanitatea mea nu mi-ar permite sa-l suport, dar acest rolpe care il joaca devine sufocant. Totusi exista pesti care pot supravietui fara oxigen. Pate asa si noi oamenii ne-am obisnuit sa traim fara adevar , dar eu nu pot inota alaturi de voi. Nu pot fi doar o piesa fara suflet in jocul vostru LEGO. Si totusi... daca sunt o piesa ce gandeste asa? Daca sunt programata sa gandesc ca as fi unica? Ca as fi reala ? Cum faci sa scapi dintr-un Iad fictionar, considerat de prostime ca fiind realitate? un Iad ce celuloid......
VIATA SUBSTITUT!!!
Timpul are alta valoare acum. Timpul poate fi masurat. Dar eu nu imi permit asta. cronometrabilitatea timpului este doar o iluzie.Pentru mine timpul intern este cel real. Si in plus , nu imi permit sa imi masor timpul; as deveni constienta de realitatea mortii mele ce se apropie cu repeziciune. O realitate care ma inspaimanta peste masura. Ju cariile mele sunt pline de praf acum. Papsile le-a strans mama intr-o cutie pe care a ascuns-o undeva de un sifonier vechi. Curand imi vor aparea riduri...si sanii or sa mi le lase. Pielea de pe mainile mele nu va mai fi ferma , si stralucirea din ochii mei va muri incet pana nu va mai fi deloc. Finitudine , asta ma asteapta. O cutie rece un pamant....la doi metri sub pamant o sa zac alaturi de altii ce nu mai stiu ce zile minunate trec deasupra lor, ce nu mai cunosc raceala fina a unui fuld de zapada sau melancolia cu care cade o frunza din copacul ei toamna. Totusi ma intreb descurajant....pe mine cand ma va ajunge moarte?
Tipete sparte de pescarusi mananca vidul pana la mine. Nu vreau sa aud! Nu vreau sa fiu ca ei...sa merg pe o pasarela interminabila si sa vad cum dincand in cand mai cade cate unul inceata infinita ce inghite haul de sub noi. Nu vreau sa ma obisnuiesc sa privesc doar inainte si sa nu simt nimic atunci cand unul isi pierde echilibrul si cade fara sa i se ofere o a doua sansa.
Va condamn! Va condamn!!!
Dar traiesc cu voluptate meschina deliciile tehnologiei cand tastez asta. Suntem la fel noi doi. Cine mai are ganduri de evadare? cum sa evadezi din libertate in primul rand?
...orice copil loveste uterul mamei cand este in interior...doar pentru ca eu sa il poftesc mai apoi iar de unde a plecat.