De gradul III

Buna ziua. Ma numesc Elise, si urmeaza sa va spun ca nu exista moarte demna. Demn poate fi doar modul in care traiesti. Nici chiar regii, cavalerii sau vitejii pe care istoria i-a consacrat nu au murit cu demnitate. Ceea ce incerc sa subliniez prin asta este ideea ca moartea mea, ca si a ta, si a lui si a lor,va fi ne-demna. Toate actele morale duse la indeplinire in scurta si patetica viata cu care ai fost binecuvantat nu te vor face sa arati mai bine cand iti vei da duhul eliberandu-ti sistemul digestiv pentru ultima oara. Ce e asa demn la a muri cu rahat la cur? Sau plangadu-ti de mila si de frica? pe de alta parte, daca nu iti plangi de mila, te-ai cam impacat cu gandul ca ai sa mori asa cum te-ai nascut.
Criminalii sunt aceia care ne scutesc de viata si de greutatea demnitatii. Si criminalii sunt de multe feluri, dar ii vom reduce aici la doua tipuri, criminali si spiritului si criminali ai trupului.
Unii reusesc chiar sa combine cele doua tipuri. Pe acestia din urma ii vom numi hibrizi.Sa retinem de asemenea ca unii criminali nu sunt persoane... Asez aceste randuri in onoarea unei bune prietene ce a avut ocazia de a studia indeaproape un asemenea specimen.

"Are colti, iubita mea. Colti imensi pe care ii infinge cu sete in carnea mea ca sa imi suga pe acolo sufletul. Si macar de ar termina deodata, dar asa nu ar mai fi placut pentru el. Vezi tu, astia sunt si sadici. Nu le e de ajuns sa te ucida, dar trebuie sa te ucida prin tortura, sa isi atinteasca privirea rece asupra ta cand te zbati neajutorat pe gresia alba, ca o ganganie impunsa cu acul si pusa la insectar. Stii cum sunt unii copii care smulg aripile fluturilor ca sa ii vada cum se misca spasmodic de durere? Cam asa si in cazul asta. Prind o placere care ii face sa se simta mai vii cand privesc la corpul viermiform al unei biete ganganii care se zbate pentru viata. Doar ca judecatori ontologici se pot simti in putere, asta pentru ca defapt, nu au nicio putere. Asa se razbuna pe propria incompetenta, cand vorbim de adulti, La copii e alta poveste. Isi inchipuie ca defapt chinuind insecta, isi impun vointa asupra parintilor care i-au pedepsit pe nedrept...dar nu toti criminalii sunt umani. Unii sunt in mintea ta".

Asta este o scrisoare destul de veche. Intr-una mai recenta, imi povesteste despre cum este sa bei cafeaua fara zahar, despre cum este sa iti refuzi orice placere.

"Asta pentru ca, iubita mea draga, daca iti faci asemenea placeri, se va bucura si mai mult cand iti smulge spiritul".

Ah...dar eu nu trebuie sa ma ingrijorez de asta. Spiritul meu sta conservat in anumite obiecte pe care nimeni nu va pune mana vreodata. In bijouxurile mele, in peretii camerei mele, in patul in care atat mi-au sangerat incheieturile si in care mi-au zacut durerile. Amintirile mele rupeau particele mici din angoasa mea, se scurgeau prin canalele trupului meu- ca niste vene energetice- ieseau prin varfurile degetelor, prin lacrimi sau prin insasi privirea mea, si se lipeau de pereti...peretii de acum imbibati de mine, ca fitilul unei lumanari imbibat in ceara topita ce-i mentie vie si calda flacara usturatoare.

"Dar vezi tu...simt cum ma schimb...cum devin din ce in ce mai putina. Raman o goala carcasa...o bucata de carne si atat! Draga mea, ma tem de moartea ce-mi pare iminenta...si nu la moartea trupeasca ma refer..."

"Ma duc, iubito. Ma sting...iata ultimele mele cuvinte inainte sa devin altceva...ma poti ucide, oricine poate ucide in fond, e un instinct de baza iar omul are posibilitatea sa traiasca ori ca animal, ori ca Fiinta. Ma poti ucide chiar fara regrete, fara procese de constiinta, fara lacrimi, fara vreun tremur al mainilor. Ai putea da dovada chiar de o precizie aproape medicala, ai putea fi un artist in crima, dar retine asta...daca eu voi cadea, te voi lua cu mine. Noptile, cand vei sta confortabil in patul tau imbibat de mine, fara motiv inima va incepe sa iti bata mai repede...in arpegii de angoasa, in vibrari de transcendent, apoi, de nicaieri, focul in care m-ai impins iti va frige mainile si fata iar tu il vei vedea si ii vei simti caldura inabusitoare pe obrazul tau patat de sange. Si vei arde la nesfarsit, si te vei fi obisnuit cu focul iar aceasta este cea mai groaznica soarta pentru un biet suflet. Cenusa mea nu ti-o vei spala nicicand de pe maini, si zgarieturile mele iti vor brazda pielea pana va putrezi. Si te vor urma acestea si dincolo de mormant, lipindu-se de spiritul tau ingrasat din durerea altora. Si vei fi intr-atat de obez, incat nu va fi nevoie sa fii constrans pentru tortura. Daca eu cad, te voi lua cu mine....".

Si tu imi lipsesti...dar nu am indraznit sa plang pentru tine, draga mea. Am ramas fara lacrimi, toate s-au scurs dincolo de plansa a ceea ce as putea cuprinde cu intelesul.
Pastrez cu sfintenie tot ce mi-ai lasat si incerc sa-ti tin amintirea vie, dar ce as putea sa spun acum? "sper ca acel foc mistuitor sa nu te parleasca prea tare"? M-am impacat cu ideea ca te-ai dus... ca nedreptatea domneste si ca in ultima instanta, tot ce ne ramane este razbunarea dulce-acrisoara. Razbunarea la al carei gand ne trec fiori reci pe sira spinarii. Imi voi aminti mereu ceaiurile pe care le serveam impreuna, si mai ales in zilele de toamna cand ploua...

"Nu imi vine sa cred! m-a adus inapoi! sunt bine...sunt in viata! Da, mi-au ramas cicatrici, dar mi-am castigat razboiul. Si vom putea relua vechiul obicei de a bea ceai negru in zilele ploioase, si in noptile depline, fara vant doar noi ne vom tine de maini si vom topai in cerc ca vrajitoarele in vremea Sabbatului, iar prin singuratati doar rasul noastru dement va zgudui linistea...si vom canta iarasi ca atunci:

       <   Антихрист уже здесь, среди вас,
             Он смотрит на мир из ваших глаз.
             В каждом заронил он зерно темноты.
             Может быть, он – это я или ты.  >      "

Ducesa

Lumina obscura a unei zile din multele ce au urmat Tragediei ce a lovit umanitatea, pe cat de dureros, pe atat de dramatic.
Aerul palid si incandecent coloreaza monocrom peisajul solitar. Au ramas blocurile inalte in picioare,de un gri ceausist, aliniate unul langa altul, la milimetru, cu o disciplina obsesiva, iesita de sub control. Nu exista urme de umanitate in aceasta arhitectura minimalista. Doar geamurile le lipsesc, totusi ramele ferestrelor sunt intacte. Nici urma de cioburi sau de mizerie. Totul este aranjat, curat, trotuarele sunt libere, fara masini sau gunoaie, plantele nu ies din curti, si nicio vietate nu bantuie.
Ma numesc Elise. Sunt unul dintre putinii supravietuitori. am un apartament la ultimul etaj al unui astfel de bloc. Peretii sunt albi, curati, mobila putina si argintie, iar in loc de perdele am folii lungi si groase de plastic gri. Apartamentul meu este singurul ce are geamuri.
Eram la birou, scriindu-mi memoriile, sperand ca daca voi inceta din existenta, cineva le va gasi. Sunt asa ahtiata dupa socializare, incat actul asta disperat, devenit cliseu, este singurul ce imi da speranta ca gandurile mele nu se vor fi risipit in van. Atat de departe merge admiratia mea pentru viata si pentru capacitatile creierului, incat pentru mine, fiecare gand este o mica minune. Un element magic intr-o existenta profana. Dar nu reusesc sa inteleg, ce s-a intamplat cu restul lucrurilor magice. Unde sunt zanele, puterile magice, vrajitorii, grifonii? De ce doar capacitatile cognitive au ramas printre noi? Cum sa le putem exersa fara celelalte elemente magice...?
Am adoptat doua pisici, din plictiseala, din pasiune pentru feline, din nevoia de afectiune. In acea zi, una dintre ele a zbughit-o pe usa. La cateva secunde, dupa ce mi-am dat seama ce s-a intamplat, am fugit dupa ea. Iesise in curtea blocului fugind de colo colo, iar eu dupa ea, incercand sa o prind. Ajunseseram sa ne fugarim in jurul unui copac, dar miscarile imi erau lente, si deveneau din ce in ce mai lente. Aceasta anomalie in contiuumul spatio-temporal m-a prins in ea toata dupa amiaza. Cu miscari lente si pasi grei, ca si cum as fi fost prinsa intr-o balta de noroi, am reusit n final sa ma apropii de usa blocului si sa ma eliberez din zona bantuita. Intre timp, pisica se intorsese acasa...iar acum era timpul.
Dupa o groasa usa metalica, e camera. Camera unde pelvisuri porcine atarna suspendate de tavan. Unul este pe cale sa nasca, iar eu ii voi fi moasa. Vaginul dilatat scuipa sange purulent la fiecare contractie. Labiile inferioare, latite ca niste bucatele de carne, scarbavnice, buboase, flutura la eliberarile de aer ale contractiilor vaginale. Imi bag mana in acel loc grosier, trec de labiile imense si ajung in miezul secretiilor branzoase si imputite. Trec de vaginul gelatinos, dilatat si ros de candida. Apoi, simt o copita. Picioarele pelvisului abia acum se misca spasmodic, impulsuri somatice, nicidecum un raspuns la durere. Durerea nu exista in lipsa analizatorului. Ce existenta vegetativa...
Trag de copita si scot purcelul acoperit de sange. Da din copite guitand, ii rup cu dintii cordonul ombilical si il asez jos, langa singura scroafa. Din pacate, desi ea este scroafa "clasica" pe care o stim cu totii la infatisare, este si ea...inceata la minte. Nu stie ce se intampla cu ea, nu recunoaste senzatia de foame, sau nevoia biologica de golire a colonului sau a vezicii urinare. Totusi o tin pentru caare tot timpul lapte.
Abia atunci ridic privirea si il vad privindu-ma, plutind la fereastra Camerei. Vishnu. Cu privirea rece si toate chakrele deschize, emana energie in valuri gigantice ce ma topesc parca chiar fizic. Pielea, inima, muschii, durerile, amintirile, deceptia, dorinta...toate  de  topesc in eter, in timp; devin una cu canapeaua, cu biroul, cu pelvisul ce tocmai a nascut.
Fara griji, fara ganduri, fara intentii, fara vise, fara a respira.
In adanc...Eloise tipa din pieptul ei micut, cu o forta feroce ce ma aduce inapoi, ma revigoreaza si ma ajuta sa ma impotrivesc lui Vishnu. Clipesc rapid, imi iau pulsul...bataile inimii sunt atat de rapide incat nu le pot numara. Sunt energizata de sus pana jos, din interior inspre exterior. Sunt bulgare de energie pura, energie orbitoare pana si pentru Vishnu. Explodez de putere, simt ca as putea muta muntii...ca as putea schimba totul. Umanitatea imi dicteaza sa iau purcelul si sa il ascund. Are firicele blonde de par pe pielea roz. Simt ca el ar putea ajunge un mare intelept, un salvator, cel ce va schimba totul in bine si va face lumea ceea ce a fost inainte. El este cel ce va drege lumea, rivanolul de pe rana, antibioticul umanitatii, Mesia.
Il cuprind in brate si fug cu el sperand ca il pot salva...si atunci imi amintesc. Stiau! Stiau! ei cei ce gasesc frumosul in amputare, in viol, in violenta asupra femeii, in necrofilie, pedofilie, si varii combinatii intre ele. "Butchered at Birth". Cum de nu mi-am dat seama inainte?
Strang purcelul la piept si fug, sperand ca la randul meu voi gasi o Alice care sa imi salveze copilul. Ochii lui Visnu plutesc incandescenti asupra spiritului meu blocandu-mi miscarile, amortindu-ma si dandu-mi o stare de lesin. Purcelul guita, ii simt inima batand tare la pieptul meu, ii simt caldura pielii si copitelele cu care loveste speriat in toate partile. Spatele meu se lateste devenind un scut cruciat menit sa apere Salvatorul. Toata durerea umanitatii se abate asupra mea, pe spatele meu...biciuiri, rupturi, jupuire, arsuri, intepaturi, impulsaturi, lovituri, privirea Zeului pagan.
Rig Vega va arde, odata cu Vishnu si asta datorita mie!
Puiul demonului va domina peste lumea decazuta si va supune fiece suflet la ceea ce merita! cel ce merita sa sufere va ramane schilodit intru eternitate, fara posibilitatea de reincarnare ca fiinta demna. Cel merituos va fi supus la incercari pana va ceda umanitatii sale pacatoase si va fi pedepsit. Fiecare va primi ceea ce merita, ceea ce a meritat dintotdeauna.Regulile prea blande ale societatii vor fi inlocuite, favorizati vor fi cei genetic stabili si curati.

Durere fulgeratoare in sira spinarii....amorteala....negru....

Doar un vis? Doar un vis... m-am trezit transpirata plina de zgarieturi pe piept si vanatai pe picioare. Probabil am dat cu picioarele in pat incercand chipurile sa fug...