Despre (de)cadere

          In seara asta, ca si in cele de demult, am de ales intre viata si moarte; dar ma aflu dincolo de spleen. Unii cred intr-un dumnezeu atotputernic, altii cred in propriile puteri, eu cred in durere. Cred in parasire, cred in agonie, cred in ireal, cred in vanatai si spirite decadente.
          In seara asta, ca si in cele de demult, am cautat sa ma ascund in intuneric, stiind ca nu am cum sa fug, ca nu am cum sa ma ascund de el. Este in fiecare colt, in fiecare crapatura, in fiecare vena, in fiecare lacrima, in fiecare respiratie. Este in propria-mi reflexie. Acum, ca si in serile de atunci, ma intreb cine este persoana asta care imi imita fiecare miscare? nu o recunosc. Imi ating fata, incerc sa clipesc. Sunt intr-adevar aici? Elise...ma numesc Elise. Oare eu sunt aceasta? Parca nu mi se potriveste numele. Nu...nu am cum sa fiu eu. Eu nu sunt aceasta. Eu nu sunt aici. Dar uite ca cea ce pretinde ca sunt eu nu imi mai imita miscarile, ci izbeste nervoasa in stratul subtire de sticla ce ne desparte realitatile. Cumva, ar fi mai usor sa cazi din rai, decat sa spargi aceasta pelicula de realitate. Cand cazi din rai, ai de trecut doar de nori; fiind inger, locul tau este probabil pe un Cirrus. Cazi in gol, lasand aripile sa se umple cu plumb. Penele se vor risipi lasand in urma durere. Nu te speria, este complet normal. Un cumulus iti atenueaza caderea...sau...sau poate caderea ta a fost de-a dreptul intunecata...probabil locul tau a fost pe un Cumulonimbus. Ultimul lucru pe care l-ai vazut a fost inaltul cerului...apoi un tunel negru...apoi 'fiinta' apropiindu-se de tine cu o viteza de nemasurat. Da, chiar 'fiinta' in toata glorioasa ei mizerie, fara iertare, fara brate deschise in asteptarea unei imbratisari, fara circumstante atenuante. Drag inger...nu ai inteles inca...oamenii folosesc crucifixul DOAR in scopul torturii. Ai sa ii vezi, tortionari in mantii albe , purtatori de titluri pe care tu le-ai considera nobile.
          Dar am sa te iau din strada, am sa iti ofer o cafea si probabil o discutie lunga intro noapte ploioasa. Probabil am sa iti si explic de ce este mai greu sa treci de stratul subtire de sticla dintre realitatea noastra si cealalta. Vezi tu..este mai usor sa cazi, decat sa treci prin tot ce trebuie sa treci, ca din reflexie sa devii 'fiinta' : copilarie, dezamagire, abandon, durere, tristete, intoxicare, regret. Iar la sfarsit, mai treci inca o data prin ele, dar numindu-le de data asta amintiri. Abia apoi se vor sparge cioburile realitatii, strapungandu-ti carnea. Abia apoi vei putea trece din "reflexie" in "fiinta".
Elise...vrei atat de mult sa treci de sticla care ne desparte, vrei cu atata ardoare sa te razbuni pentru ceea ce iti fac; dar vezi, tu nu existi. Si pana nu existi, pana nu devii "fiinta" nu ai dreptul sa ai astfel de pretentii. Imi apartii intru totul. Imi apartii, asa ireala cum esti. Te pot frange daca asta imi este voia, te pot rani dupa propriile-mi pofte...si te pot iubi. Asa ireala si suferinda cum esti.

In late june

Au trecut cateva luni de cand ultimul foton incandescent a atins fata aceasta palida. A trecut si mai mult timp de cand inima ei s-a impetrit. Cand era mica, credea ca daca asa ceva se va intampla vreodata, va putea fi salvata daca va reusi sa isi intepe degetul cu un bold cu gamalie rosie, picurandu-si sangele pe pamant si invocand vulpea cu cioc.
Dar acum stie ca aberatiile astea mistice nu le poate crede decat o minte mistica, mintea de copil. Ea cea de azi a gasit o alta solutie de a trece peste problme. Cu ceai, sau cafea, vodka sau vin rosu. Si vinul rosu, nu il va sorbi oricum domnisoara, ci cu zahar. Mult zahar.
Va privi pe geam bandu-si vinul indulcit, fumand o tigara...la fel cum face de ani de zile. Muzica o va asculta la un volum foarte mic, savurand nemiscarea de care nu mult se poate bucura. Curand se va lumina, si toti oamenii isi vor parasi casele calduroase, vor  iesi in frigul de afara ca sa ia metroul si sa se duca la munca. Dar ea nu trebuie sa faca asta. Defapt, nu va iesi din casa cu saptamanile. A adoptat fara sa vrea, comportamentul unei persoane pe care a cunoascut-o in trecut, in adolescenta. O persoana care i-a obsedat mintile fragile si le-a impins de colo-colo, izbindu-le de peretii cranieni, de sinapse, de dorintele ei, iar cand gustul lasat de aceste sentimente devenea prea amar, isi potolea limba cu vin indulcit si mitea cu o doza de plans. Plaansul, zice ea, e un mod bun de a-ti elibera nervii si frustrarile. Nu ranesti pe nimeni asa. Iar cand simti ca trebuie sa ranesti ceva, raneste-ti propria persoana. Intotdeauna, daca ceva nu a mers cum vroiai, nu esti vinovat decat tu. Tu cu prestantele tale care nu s-au ridicat destul de sus, cu incercarile tale patetice, cu umanitatea ta care te impinge spre ignoranta si nemernicie. Si desi nu ranise pe nimeni, era in proprii ochi o nemernica.
Dar astazi, domnisoara isi va sorbi incet vinul indulcit, isi va raspandi gustul pe buzele-i fragede, va prinde putina culoare in obraji si isi va relaxa somaticul. Se va lasa cuprinsa de amorteala, iti va simti propriul corp moale si alb, isi va vedea ochii lai clari, mai sticlosi si mirosul parului ei si-l va simti ca si cum ar fi altcineva. Cineva care o adora, cineva care nu i-ar reprosa ca doarme prea mult sau ca oboseala o impiedica sa se miste prea mult.
Nu este aceasta dedublare sanatoasa? In lipsa ei, singuratatea, stresul, deprimarea, i-ar fi scurtat viata fara ezitare. De cate ori nu a facut oare dragoste cu acest alter ego? Si cate orgasme nu au impartit cand lumea parea ca le tranteste la pamant? Au fost mereu impreuna si mai apropiate ca orice prieteni. Singura dragoste de care ar fi avut nevoie.
"De ce trebuie sa iubim pe altcineva? Eu pot sa te iubesc doar pe tine si nu vreau sa te impart".
"Nu stiu de ce trebuie sa iubim pe cineva...cred ca trebuie. Ne place. Nu vreau sa fiu pusa in situatia de a respinge...va suferi."
"Asa vom suferi noi!"
"Va fi bine. Culca-te."

Dar nu a fost bine.
"Ai de ales, eu sau el!!!"
"Nu ma obliga sa aleg...te rog! te rog nu pleca!"
"Nu vrei sa alegi? Nici nu ar trebui sa alegi defapt! eu sunt singura optiune! dar nu ma mai vrei. Adio!
"Nu pleca! Asculta, te rog.."
"Am auzit destul. Nici macar de mine nu ai nevoie. Iti esti autosuficienta, de asta ma ucizi acum."

Si asa s-a dus alter egoul, iar ea nu mai avea cui sa ii faca confidente. A ramas pe deplin singura, langa niste pseudo-prieteni ce nu i se puteau strecura prin vise, prin vene, prin vermis, ce nu ii puteau sti gandurile, poemele si tristetile. Defapt, nici nu se mai ranea pe sine cand simtea nevoia sa raneasca pe cineva, intrucat in proprii ei ochi nu mai era cineva.
Timpul a trecut si amintirile dureroase i-au ingropat zambetul in pene arse.
Dar in aceasta seara, zambeste. Cineva i-a trimis un sarut spre buze, cineva din trecut, un bun prieten pe care-l folosise ca model pentru un nou alter ego. Iar acum nu mai avea nevoie nici de acesta. Prietenul ei s-a intors, si si-au jurat sa nu mai lase nimic sa-i desparta, si-au jurat sa nu isi mai incalce promisiunile, sau sa se indoaie unul de celalalt.
In seara aceasta isi va bea vinul zambind, isi va lasa gandurile sa rezoneze cu ritmurile muzicii si isi va face plimbarea de la miezul noptii prin mijlocul strazii, asa cum face de obicei. Isi va lasa sperantele libere, pentru prima oara in ultimii cativa ani si convingerea ca viata i se va schimba ii va proteja eul cu aripile ei maiestuoase.

Rasarit cald de soare. Rasarit roz perlat infasurat in dantele aurii. Rasaritul dupa noaptea de tortura, noaptea in care i s-a varsat sangele. A reusit sa isi roada legaturile si sa isi taraie corpul mai mult mort decat viu din altarul unde ar fi trebuit sa fie sacrificata. Cu bratele dislocate, cu sange pe maini, cu pielea jupuita pe gambe, cu parul smotocit si plina de cicatrici si arsuri...s-a tarat in patru labe afara din altar, lasand in urma o dara de lichide corporale.
Gusta nesatula din parfumul soarelui de care s-a ascuns...din mangaierea vantului discret.
Ce diferenta poate face un sarut...

Anorexie

Se ridica de pe jos.Isi scutura fusta de praf inainte de a privi in jur. Vantul sufla, iar ea este imbracata sumar. Asfaltul este inghetat iar ea este desculta pe strazile pustii, urmarind fantomele a ceea ce a fost si ceea ce ar fi putut fi. Amare posibile realitati ce nu-si vor fi cunoscut niciodata implinirea intru realitate. Trasatura ei definitorie-ca si a ta, dealtfel- este ipocrizia. Iubirea poate fi simulata , iar acesta este un fapt binecunoscut tuturor. Unii nu reusesc asta , dar au fost victimele unui astfel de tratament. Masti colorate rad isteric in nopti ploioase. Zambetul nu le dispare niciodata. Si apoi...ei devin mastile. Devin propriile alter egouri, lipsite de personalitate si de simtiri autentice.
Si in febritiatea cu care circul din jurul tau se desfasoara...fara sa incetineasca macar o clipa, fara ca cineva sa se impiedice, fara ca cineva sa planga sau sa rada cu adevarat...tu esti un amarat de spectator la acest show. Paiete si sclipici, elefanti si femei grase dezbracate, pahare de vin si paine, lumanari si beculete, puf si peteala, sani si brate, tobe si cimpoaie, zbierete si rasete, toate intr-o invalmaseala inabusitoare de transpiratie cangrenata a mii de spirite purulente! Nimeni nu va reusi  sa se vindece, nimeni nu va ajunge acasa  posedandu-si toate membrele, posedandu-si mintile, posedandu-si viata! Voma si sudoare, plansete si sange! zgarieturi...sobolani chitaind in tevile de apa prin care nu mai curge nimic. Nimic decat o scursura de rugina, rahat si sobolani tocati maruntiti de masinariile apocaliptice in zona imputita a orasului. Zona genitala a existentei - o tarfa folosita de toti cei ce traiesc si lasata la o parte de fiecare dintre ei.
O pizda plina de jeg si par pubian. De rani purulente si scurgeri scarbavnice. De untura de porc si fiere. De sperma si sange. Toate intr-un singur loc, intr-o imensa masina de tocat! o masina in care fiintele vii intra fara sa stie incotro se duc ...de unde ies parti din ele, tocate, improscate, inveninate.
Un trandafir...unind doua maini sub o impreunare serena....dar ce sa vezi! Sunt doua maini ale aceleiasi persoane. Cu lacrimi pe obraji si gura schimonosita intr-un spasm...o minte ce deruleaza pe replay prima intalnire...si trandafirul e acum uscat...cum obrazul nu mai este.
Si atunci sfaturile reci curg navala...de parca ar fi o datorie sa ofere cumva sfaturi. Pentru ca este ciudat sa afiseze doar o tacere, o invelesc in expimari sablon...si asta este realitatea. Atunci cand cea pe care o iubesti cu disperare nu va fi niciodata a ta ci mereu a altora, iar tu vei fi martor la toate nemerniciile la care ei o vor supune. Realitatea este atunci cand mama ta ia mai multe droguri decat tine. Realitatea este atunci cand ajungi sa nu mai simti nicio urma de regret cand este pe masa de ginecologie iar medicul te supune unui chiuretaj. Atunci cand nu mai auzi pe cel nenascut cum zbiara de o durere pe care nu o poate exprima. Atunci cand sufletul iti este damnat sa fie sfasiat inca de la nastere...urmand mai apoi corpul sa fie rupt in mii de bucati de mainile unuia ce ar trebui sa lupte pentru viata si sa isi foloseasca cunostiintele in avantajul ei. Dar ce ipocrizie din partea mea. Defapt sunt complet de accord cu avortul. Poate as fi inteles-o pe maica-mea daca ar fi decis sa ma expulzeze din caldura comfortabila a uterului ei. Poate nici nu m-ar fi deranjat prea mult durerea. Ar fi ca intr-unul din visele in care ma sufoc si din care nu ma pot trezi, riscand sa ma asfixiez in somn. Cele cateva zile de viata ce s-ar termina in minute de durere in timp ce sunt rupta in bucati, exact ca unul din cosmarurile mele cu care ma confrunt aproape in fiecare seara. Daca ma gandesc mai bine , as fi preferat sa mor atunci si sa termin cu totul, decat sa culeg mormanul asta de gunoiaie numite amintiri. As fi simtit durerea asta doar o singura data , ar fi fost o experienta unica, dar eu...eu trebuie sa mor in fiecare vis...de fiecare data cand adorm...
Si acum iata...sunt chiar eu insarcinata...chiar cu demonul ce ne baga pe toti la tocator. Oamenii astia cu mintile goale- si asta nu te exclude, drag cititor - nu aceepta realitatea asa cum este. De ce sa pui vietii zorzoane si sa o impopotonezi? De ce sa o faci sa arate ca o aratare? Ca un travestit gras ce poarta o rochie stramta ale carei cusaturi pocnesc pe colaceii de grasime? Un travestit cu machiaj a la drag queen, scurs si plin de sudoare...
de ce atatea idealuri pe care nu le pot urma? Apoi eu sunt cea care nu se imtegreaza , eu sunt cea absurda intr-o lume care este falsa. Poate excesul cu care imi administrez serul adevarului ma va damna in cele din urma, definitiv.
Cum este posibil ca altii sa guste din ceea ce imi este rezerat mie? La masa asta mare, plina de mancare, unde noi vom fi pentru totdeauna flamanzi, spre eternitate fiindu-ne interzis sa gustam din deliciile unei depravate lumi ce nu ne vrea. Delicii ce se intind lenese in fata noastra.
Copii cu mainile murdare, cu pantalonii rupti, lacrimeaza ca niste icoane martore la orgii satanice. Mame insarcinate nu se pot hrani...ingerul mortii isi plimba degetele reci pe spatele lor intr-un mod sexual si le promote eliberare. In schimbul unor servicii, desigur. Barbati mizeri nu se pot trezi din betie, blestemati sa simta pentru eternitate ameteala si greata alcoolului. Nu, nu va inceta. Nu va inceta niciodata! Vei simti mereu cum lumea se invarte , cum nu iti poti prinde gandurile , cum nu stii exact ce faci si unde esti , dar culmea , ai o urma de constienta, implantata artificial, deajuns cat sa realizezi ca nu te poti controla si ca vei plati cu viata pentru ceea ce vei face.
Batrani tusind cu sange...abia isi mai pot tarsai picioarele , abia isi mai pot misca mainile , abia mai pot respira.Abia mai pot suporta durerea. Nu mai stiu cine sunt si ce se petrece in jurul lor. Au amintiri disparate ...si regretele greselilor ce le-au facut, si amintirile ce ii haituie mereu , fara sa fie capabili sa le lege una de alta sau sa isi dea seama cine sunt defapt. Fiinte inconstiente, tembelizate, urmarind firul unui film ce nu are sens. Au doar simtire, tot ce pot face este sa planga. Sunt pe moarte , si totusi Ea nu vrea sa ii ia. Nu inainte sa se mai joace asa cu ei cateva mii de ani. Cat poate un biet suflet sa mai implore dupa moarte?  cat sa se mai chinuie? unde se va ajunge?! procesul de dezumanizare este deja finalizat...dar poate vrea sa ii refaca oameni pentru a-i supune acestui proces iarasi si iarasi si iarasi.
Toti acestia sunt aici , acum, pe o strada umeda si intunecata intr-un cartier periferic al unui oras industrial. Toti sunt aici fiindu-si reciproc martori ai torturii, ai lacrimilor, ai imposibilitatii de eliberare.
Toti sunt aici, in veci flamanzi, in veci vii.....