Cum sa fac sa scap de cele mai oribile imagini pe care le-a scornit mintea mea? Cum sa scap de sub aceasta dominatie "hercinica"? De... manierismul exagerat, de tot artificiul maniaco-depresiv, de singuratatea aceea falsa si de toata mascarada iubirii? De... blandetea privirii ipocrite si sublima atingere a durerii? De amintirea orgasmelor la simpla atingere a mainilor, desavarsita in plentitudinea ei?
Decadenta aceea sublima si fatalitatea serilor "cu suflet impacat" inca imi mai inunda narile ca mirosul pregnant de urina de pisica. Vreau sa scap de imaginea aia vrede care se scurge suprarealist pe mezencefalul meu separandu-mi emisferele cerebrale. Venin in spiritul meu. Era ceva foarte otravitor in zambetul acela. Ceva ce m-a izolat danc, adanc in mintea mea si in filmele alb-negru care ma patrund noaptea.
Astept si acum sa cad. Sangerez ca o vita care naste, langa un craniu atmosferic. Niciun drog din lume nu ma poate salva de mine. Am incetat...Scarbos este faptul ca el inca mai dainuie in mine, iar numele lui sta scris cu sange uscat pe astralul meu. E ca un ulei pe care nu poti sa-l cureti in niciun fel si care din contra, se intinde tot mai mult.
Sirop gros si dulce imi inunda craniul, coboara pe nari, aluneca in vertebre si ma cuprinde cu totul in spasme; ma arde...in aceasta stransoare devin un pilon de foc, o zeitate pasmatica a carei conditie o chinuie peste masura.
Diminetile te privesc , tarfo, in oglinda. Mesajul de aseara inca mai e acolo. Singuratatea are in ea samanta nebuniei.
Vreau sa te prind cumva, dragule, si sa te curat de toate tampeniile tale, sa te despic si sa iti smulg matele, asa cum am vazut ca se face la pesti. astazi m-am hotarat sa te dau jos de pe mine, sa nu iti mai permit sa ma patrunzi cu butalitate si napasarem, asa cum ai obiceiul sa faci. Foaia asta, instrumentul de tortura. Atat al meu, cat si al tau. Nu pot da un furuncul jos de pe piele fara sa bag bisturiul in carnea mea; totusi ascult cu voluptate si extrema excitare tipatele mele ca de posedata. Imi place sa te ingan in suferina ta...
Zilele treceau ca niste halucinatii. In orasul asta, in cloaca asta imputita sub culorile apusului strangulandu-ma cu aramiul lor captivant, cu perle si flacara vie. Tin minte sanatoriul si dupa amiezile pe care inca le derulez in minte ca si cum ar fi un singur diapozitiv la care nu pot decat sa meditez ca la un desen mistic, sub efectul Zyprexei. Si toti nebunii in pijamale in dungi si halate maro fataindu-se de colo-colo, frecandu-se de pereti, privindu-si cu uimire mana si numindu-ma Abbaddon.
Codite moi, blonde, prinse cu bilute colorate de plastic, si culoarea greu de definit a poleielii bomboanelor acelea tari primite de la rudele varstnice. Cam ca la circ. Ma desfata aproape pervers indeea topirii oaselor in culori. Nuante fugare de mov-purpuriu, verzui-fulgerator-albastru-intens. Impozant. In coplaria mea mereu a fost vorba de o pantomima ciudataa gandurilor...si tu, draga mea Elise, tarfo, tu ai sub bolta craniana numai personaje ectoplasmatice in lumina galben-sepia obsedanta, difuza , vertical strabatuta de dungi tremurate si stropi de saliva.
Simplu si dureros, meningele ce-mi infasoara creierul s-a rupt ca o pelicula veche, toate cadrele imprastiindu-se precum margelele ce cad de pe un sirag rupt.
E dimineata. O alta dimineata. Urmand obiceiul facut cu ani in urma, suflu cu aburi peste oglinda si scriu cu degetul: TARFO.
Soarele ma imbraca in lumina si imi mananca pielea. Vroiam demult sa incerc un sentiment inepuizabil de dezust, si acum am gasit sursa: tu.
Drumul spre scoala se intinde in fata mea ca o cocota obosita. Ma izolez in mie, unde sunt in siguranta, unde este cald, ca in mediul intrauterin. Dar nu vreau sa ma nasc. Nu mi-am dorit niciodata sa ma nasc. Nu stiu care e nemernicul care a indraznit sa ma apuce de picior si sa ma traga spre organic, tintuindu-ma de peretii uterului.
Trag adanc fumul tigarii, pana il simt umplandu-mi craniul. Expir. A se repeta procesul. Probabil asta este singurul act unde eu sunt cea care controleaza totul.
Sunt sigura de existenta unei lumi a fericirii depline, dincolo de intelegerea umana, cum deasupra muschiului diafragm si a colcaielii de mate pestilentiale, a sexelor, exiasta o arhitectura solida: inima, plamanii. Mandre citadele sculptate in banal. Deasupra lor, creierul. Briliantul creier, ca o cupola inaltandu-se orbitor. Promisiunea posibilitatii de a ne desfata si noi in fotonii acelor teritorii rezervate celor privilegiati. Aceasta lume la care daca am ajunge, ne-am tavali in ea ca prin noroi, porcind-o si pe ea. Lumea asta fata de care orice splendoare este un jeg! Puroi infect! Urina, fecale, sperma si membrana eliminata la mentruatie.
Draga mea Elise, am inteles forta magnifica, simetria ascunsa care aparent opune viscerele de jos, celor de sus.
Am tradat rusinos la viata mea, dar pana acum doar pe tine, scumpa mea Elise. Temporalitatea , ciclicitatea tomporala , scurgerea substantei temporale in serpentina ce sapa din ce mai adanc in stanca Trecerii irecupeabile - toate aceste ma frang iremediabil. Trebuie sa ma inalt deasupra umanului , a organelor. Vreau sa imping izolarea pana dincolo de schizofrenie. Cand imi vor iesi coastele prin piele? Cand voi fi oare atat de slaba incat sa nu ma mai pot impotrivi?
Petrec noptile in pat, transpirand in asternuturi de frica si excitatie...ce-a fost...ce este...
Cand frica va atinge paroxismul, si excitatia orgasmul , abia atunci voi sti cu adevarat cine sunt. Viata osificata insa, nu ma sperie. Doar el ma sperie, ma terorizeaza, ma panicheaza, imi blocheaza pana si cele mai simple procese psihice. Dar sufocarile provocate de aceasta frica imi da vise premonitorii. Reveriile mele sticlesc intr-o lumina albastruie. Ninge abia sesizabil. Dar teama mea nu este doar una psihica. E secretata de glandele mele, eviscerata din pantecele meu. Fricile si asteptarile mele se incolacesc in ritualuri triviale de reproducere, adanc in creier, acolo unde sinapsele se ating senzual.
Unde as fi fost acum fara tine? Doar tie iti datorez topirea mea astrala intr-o masa gelatinoasa. Datorita tie spleenul de atunci il atinge pe cel de acum intr-un mod pervers. Ca doua animale primitive, transparente, cu cili stravezii ca besicile de peste, cu pseudopode retractile. Se ating umed si timid, fac schimb de substanta de iubire, se gusta. Dementa si teroarea iau locul deprimarii si extenuarii de atunci. Nu pot sti in ce adancuri maladive s-a inchegat monstrul halucinant. In stanca moale a creierului, acolo iti sapi galeriile. Sa fii intr-unul din cele sase straturi ale neocortexului? Sa fii oare mai adanc, in talamus sau in hipocamp? In carnita rozalie (ca un clitoris) a lui Borca? In fascicolul Vicq d'Azyr? In
locus ceruleum? Pana unde ma haituiesti? Pana in creierul primitiv, alaturi de zei obsceni...si esti unul dintre ei. Ai ajuns in somatic? Nu poti decat sa te feliciti pentru drumul parcurs in mintea acestei fete bolnave , careia nu ai fost vreodata capabil sa ii tii piept. Cat te vei mai hrani din mine? O zi ? Inca doua zile? Ani, sau decenii, sau va trebui sa te alung eu de acolo cu lame si otravuri? Va trebui sa te disec de viu renuntand la parti din fragilul meu briliant de bine ce te-ai prins de el?
Hoinareala abstracta...ma readuce lumina diminetii.
Te voi cauta in fiecare celula a corpului meu, te voi gasi si te voi radia. CA. PE. CANCER.
Posts
